Hai, băieţii!

„Tricolorii” n-au ratat Africa, ci Europa

„După o înfrîngere cu 5-0, e uşor să critici!”, s-a apărat Mutu. De fapt, e foarte greu să critici. Un astfel de scor nu suportă dezbateri, nu invită la discuţii. Nu lasă loc de […]

„Tricolorii” n-au ratat Africa, ci Europa

„După o înfrîngere cu 5-0, e uşor să critici!”, s-a apărat Mutu. De fapt, e foarte greu să critici. Un astfel de scor nu suportă dezbateri, nu invită la discuţii. Nu lasă loc de dubii. Şi nu e nici măcar umilitor. Pentru că reflectă exact nivelul fotbalului nostru. Ca să ne plîngem că am decăzut, ar însemna să ne numărăm printre puterile continentului. Ori măcar să avem un nume, o identitate şi un stil în sportul ăsta, la nivel de „naţională”. Nu e cazul. În următorii cinci, şase sau o sută de ani.
„Tricolorii” n-au de ce să simtă umiliţi. Se pot simţi daţi de gol, trecuţi prin turnesolul sîrbesc, expuşi la adevăratele lor dimensiuni. 5-0? Ăsta e scorul, asta le e valoarea. Ce să critici? De unde să începi? Şi de ce? N-au fost criticaţi pînă acum? Nu li s-a bătut obrazul pînă acum? Şi? A ajutat la ceva? S-a deşteptat cineva la Casa Fotbalului, a pus mîna pe treabă şi a făcut strategii?

Critica identifică vinovaţi. „Normal că în primul rînd e vina mea, antrenorul e principalul responsabil!”, a declarat Răzvan Lucescu. Are dreptate. Trebuie criticat pentru cum a gestionat relaţia cu jucătorii, pentru tactică şi selecţie. E singurul, de fapt, care merită critici. Singurul care are potenţial în meseria lui, singurul care poate creşte.

Şi cu asta discuţia s-a încheiat. Jucătorii n-au nici o vină. Vinovaţi sînt cei care i-au obligat să se facă fotbalişti. Trebuie rapid căutaţi şi traşi la răspundere. Vinovaţi sînt conducătorii şi antrenorii care i-au încurajat să persiste în eroare. Ar fi frumos să vorbim doar despre „o noapte greşită”, cum elegant a formulat selecţionerul. Numai că acest 5-0 reprezintă consecinţa logică a unor cariere greşite.

Critica presupune că mai există şanse de ameliorare. Critica presupune să existe oarecare dezamăgire, oarecare aşteptări înşelate. Dar mai aştepta cineva ceva de la generaţia lui Mutu şi Chivu? Cînd am avut atîtea ocazii să ne facem o părere destul de aproape de realitate. E nepotrivit să ai exigenţe faţă de o astfel de echipă. Criticile sînt pură pierdere de timp.

1-1 cu Franţa, la Paris, da, iată un subiect de dezbatere! Putem analiza retrospectiv remiza, punînd accentele altfel. Trecînd de la decepţie la nostalgie. Cînd ne vom mai întîlni cu un astfel de rezultat? Pe cînd 5-0 explică, pe înţelesul tuturor, chiar şi al celor mai nuanţaţi din fire, de ce nu s-au zbătut „tricolorii” să ajungă la Mondial. Pentru că fotbalul nostru se află deja în Africa subdezvoltată, colonizat de o mînă de şmecheri şi populat de o sumă de fiţe. Ideea e să facem cumva şi să ieşim de-acolo, în direcţia Europei.

5-0 e capăt de drum. Mai precis, e capătul pantei pe care alunecă „naţionala” de cîţiva ani încoace. Urmează ascensiunea, reconstrucţia, schimbul de generaţii etc, etc. Sau urmează, în funcţie de preferinţe, să ne plîngem de milă, să ne scîrbim şi să proiectăm pisica dintr-o ogradă în alta, pînă intervin cei de la Protecţia Animalelor. Putem chiar să mai săpăm un pic, în caz că ni se pare că n-am ajuns destul de jos.

Dar criticile chiar n-au nici un rost. În privinţa asta, Mutu şi compania pot sta liniştiţi. Nu le putem spune decît: „Hai, băieţi! Jucaţi şi voi fotbal sau altceva, ca să avem ce critica!”