Victoria

Bergodi putea să se dea la o parte, să închidă ochii, să-şi astupe urechile, să lase tăvălugul în vestiar. Putea să-şi bată joc de echipă şi de meseria lui. Dar n-a făcut-o.

Putea antrena în continuare la Steaua dacă-şi muşca […]

Bergodi putea să se dea la o parte, să închidă ochii, să-şi astupe urechile, să lase tăvălugul în vestiar. Putea să-şi bată joc de echipă şi de meseria lui. Dar n-a făcut-o.

Putea antrena în continuare la Steaua dacă-şi muşca limba şi-i prezenta scuze patronului. Nu-l lăsa cu onoarea nereperată, să-şi plîngă de milă pe toate canalele deodată. Nu murea nimeni, nu-i aşa?, dacă accepta un compromis. Prima oară e mai greu, dar la al doilea, al treilea, al patrulea, al enşpelea nici nu mai ţinea cont.

Bergodi putea să-şi nuanţeze măcar reacţiile, dacă nu principiile. Pe patron, se ştie, nu trebuie să-l atingi nici cu o floare. În nici un caz nu-i sugerezi c-ar fi „o zdreanţă”! Dimpotrivă,  îi faci aluzii fine, dar fiiiine!, că e o doamnă şi că doamnele n-au ce căuta la vestiare. Se jenează băieţii şi oricum se discută numai fotbal!

Sigur, Bergodi putea să mai schimbe şi el subiectul. Ştie destulă română încît să flecărească despre oi, praznice, telenovele şi sechestrări de persoane. Găsea o cale de comunicare cu patronul. Poate beau cafele la palat. Dar a vorbit numai despre fotbal. „Sînt aici pentru face antrenor”. Şi, într-un fel, pentru a-i răzbuna pe antrenorii dinaintea lui. Judecînd după reacţia patronului, şi-a atins scopul. Din cantitatea de spume a unuia şi calitatea tăcerii celuilalt, îţi dai seama cine a pierdut şi cine a cîştigat.

În pauza unui meci fără public, Bergodi a smuls o victorie de moral, cît toate înfrîngerile trecute şi viitoare ale tehnicienilor care trec prin Ghencea. Steliştii trebuie să-i mulţumească italianului pentru că nu şi-a plecat capul. Pentru că le-a dat un exemplu de profesionism şi bărbăţie. Pentru că s-a purtat ca un antrenor, nu ca o slugă. Fără să facă mare caz din asta. De fapt, nimic eroic în gestul lui. Aşa e normal.