Tricouri

Dan Petrescu le-a interzis fotbaliştilor săi să facă schimb de tricouri după meciul de la Sevilla. O interdicţie care dă la iveală exact ceea ce antrenorul Unirii încearcă să prevină: crisparea.

Ce încărcătură are pentru noi acest ritual! Şi ce […]

Dan Petrescu le-a interzis fotbaliştilor săi să facă schimb de tricouri după meciul de la Sevilla. O interdicţie care dă la iveală exact ceea ce antrenorul Unirii încearcă să prevină: crisparea.

Ce încărcătură are pentru noi acest ritual! Şi ce păcat că, după trei sezoane în grupele Ligii, n-am rămas decît cu imaginea unui Ribery sau Ronaldo alergaţi la final de meci! E drept că nu ne-am simţit tocmai mîndri să-i vedem pe ai noştri în postura urmăritorilor. Dar gesturile astea fac parte dintre stîngăciile începutului.

Şi, dincolo de aparenţa uşor fanatică, reprezintă în fond exerciţii de admiraţie, cum le-ar numi un filosof român extrem de critic cu poporul lui. Nu e nimic umilitor ca un fotbalist să admire un alt fotbalist. Sau ca fanii să-şi picheteze idolii pentru autografe.
După Franţa – România, lui Surdu nu i s-a părut umilitor să-i ceară tricoul lui Henry. Nici Henry n-a considerat că e sub demnitatea lui să-l aştepte pe român la vestiare, cu tricoul în mînă. Cu siguranţă, Dan Petrescu a avut şi el eroii lui personali şi a visat la tricoul lor aşa cum visează acum la trofee.

Jenant e să fii ignorant. Să n-ai modele, să n-ai aspiraţii, să nu înveţi de la cei mari, să nu-ţi cunoşti măsura. Dacă ne cramponăm încă de schimbul de tricouri, înseamnă că n-am scăpat de complexul de inferioritate faţă de echipele din Occident. Iar complexul ăsta nu ni se trage de la faptul că am schimbat tricouri în neştire cu Zidane, Juninho şi Henry. Ci pentru că le-am schimbat prea rar. Şi am ratat nişte lecţii, tot concentrîndu-ne să dăm bine în poze.
„Cei de la Sevilla nu sînt zmei!”, spune Gică Craioveanu. Fireşte că nu. Dac-ar fi fost zmei, Dan Petrescu n-ar fi interzis schimbul de tricouri. Nu mai era nevoie.