Pe merit, nu pe zaruri

Să-i apreciem şi pe băieţii muncitori, nu doar pe băieţii profitori

„Noi cu munca, ei cu mingea”, a constatat Marica, într-un acces de mirare, după meciul cu Franţa. Da, noi cu munca. Nu sună deloc poetic, nici prea măgulitor. Dar este […]

Să-i apreciem şi pe băieţii muncitori, nu doar pe băieţii profitori

„Noi cu munca, ei cu mingea”, a constatat Marica, într-un acces de mirare, după meciul cu Franţa. Da, noi cu munca. Nu sună deloc poetic, nici prea măgulitor. Dar este exact ce i-a lipsit „naţionalei” României pînă de curînd: efortul constant timp de 90 de minute. Iată marea noutate din jocul „tricolorilor”.

Poate artificiile cu mingea sînt mai plăcute ochiului, poate contraatacurile isteţe, specularea unei greşeli a adversarului încîntă spiritul. Dar nu poţi construi o „naţională” puternică din jonglerii şi speculaţii. Munca n-are nimic spectaculos, e drept, mai ales munca în defensivă.

Trebuie să ieşim din mirajul victoriilor uşoare, dintr-o pasă de geniu şi un şut de artist. Să-i dăm inspiraţiei proporţia care i se cuvine, unu la sută, nu mai mult. Şi să apreciem o „naţională” fără vedete, dar gata să moară cu adversarul de gît sau pe gît, în funcţie de fază. Să-i apreciem şi pe băieţii muncitori, nu doar pe băieţii profitori, care cred că se pricep la fotbal doar pentru că şi-au devalizat propriile cluburi.

Le cerem medicilor să facă minuni în spitale fără penicilină, le cerem copiilor să înveţe în şcoli fără acoperiş. Cumva, nu-i de mirare că le cerem şi „tricolorilor” să bată Franţa. Dar cine le cere, mai exact? Primii şi cei mai vajnici critici ai egalului de pe Stade de France au fost noii îmbogăţiţi, milionarii din două „tunuri” şi trei şmecherii. Numai că, în sport şi în rest, performanţele nu se obţin bătînd din palme, din bişniţă cu butelii şi schimburi de terenuri. Cine nu crede s-o întrebe pe Constantina Diţă, nu pe urmăriţii penal din Liga 1. Calificările nu se visează noaptea, nu se cîştigă şi nu se pierd la poker, se pregătesc, se gîndesc şi se muncesc ani la rînd, fără să arzi etapele, fără să speri la miracole sau la vicii de procedură. 
Lecţia pe care au avut-o de suportat generaţiile de după ’89 a fost aceea a succesului rapid, nemeritat şi fără efort. Or, tocmai lecţia asta e pe punctul de a fi dezminţită de „naţionala” în varianta Lucescu jr.. Acest 1-1 are o calitate rară: e un rezultat muncit, nu e o aruncare de zaruri.

Înainte de a pretinde victorii cu Franţa şi calificări în serie, trebuie să ţinem cont că nivelul fotbalului nostru nu este nivelul lui Mutu. După cum nivelul învăţămîntului românesc nu e dat de medaliile olimpicilor internaţionali. Degeaba pun suflet băieţii şi antrenorul lor, dacă federaţia şi cluburile nu pun infrastructură şi strategii pe termen lung.

În contextul reconstrucţiei la „naţională”, poate e mai folositor să avem, în locul unui om care trage echipa, o echipă în care trage fiecare om. Remiza care i-a indignat pe atoateştiutorii şi atoatevisătorii de prin loje se află mai aproape de realitatea fotbalului nostru. Şi ne dă o idee despre ceea ce ar putea deveni „naţionala” în cîţiva ani. O idee destul de optimistă. Marica să nu dezarmeze! După muncă, vine şi răsplata, adică mingea.