Clişee pe asfalt

Reconstrucţia „naţionalei” începe din cartiere, nu de la Saint-Dennis

E cuvîntul inevitabil. Mai ales înaintea unui duel cu Franţa. „Miracol”. Clişeul de urgenţă. Primul lucru care-ţi vine în minte, după ce parcurgi lista lui Domenech. Ribery, Benzema, Henry, Abidal, Malouda, […]

Reconstrucţia „naţionalei” începe din cartiere, nu de la Saint-Dennis

E cuvîntul inevitabil. Mai ales înaintea unui duel cu Franţa. „Miracol”. Clişeul de urgenţă. Primul lucru care-ţi vine în minte, după ce parcurgi lista lui Domenech. Ribery, Benzema, Henry, Abidal, Malouda, Gourcuff. „Nu ar fi un miracol să batem!”, încearcă Mazilu.

În conferinţă de presă, selecţionerul schiţează, surîzînd mecanic, un plan de bătaie. „Ne vom lua măsuri să le exploatăm punctele slabe!”. Punctele slabe? Ultimul lucru care-ţi vine în minte, după ce ai citit numele de mai sus, cu echipele de club în paranteză.

Logic vorbind, asta trebuie făcut. În cîteva zile de cantonament, asta se poate face. Dar pe termen lung, ca să ajungem din nou „o echipă de temut”, cum spune Mazilu, ca să nu mai atîrnăm de „o stare psihică extraordinară”, rudă bună cu graţia, la ora meciului, putem face mult mai multe.

 Lucruri simple, la îndemînă. Să respectăm legea, să refuzăm şpaga, să ieşim din tiparele balcanice în care regulile se aplică numai pentru unii şi numai din cînd în cînd. Să ne plătim impozitele. Să nu parcăm pe trecerea de pietoni. Să nu aruncăm hîrtii pe stradă. Lucruri simple. Strictul necesar într-o societate normală.

În loc să ne zgîim în sus, „Hai cu miracolul!”, poate n-ar strica să aruncăm o privire la picioarele noastre şi să vedem că ne lipseşte baza. Sîntem în aer! N-avem gazon! Ăia 105 / 68 metri de verde regulamentar. Bucureştiul nu dispune de o suprafaţă decentă de joc pentru „naţională”. Beton, ăsta e primul lucru care-ţi vine în minte, legat de Capitală. Cuvîntul inevitabil.

Apoi să ne uităm în jur să vedem cum bat copiii mingea pe asfalt. Reconstrucţia „naţionalei” ar trebui să înceapă de pe terenurile din cartier. Nu de pe gazonul stelat de crampoane ilustre de la Saint-Dennis. Cu juniorii, nu cu Mutu şi Chivu. Cu fiecare copil dus la sport, cu fiecare puşti care intră pe gazon, echipat de joc, şansele „naţionalei” cresc cu 0,6 la sută, cel puţin. În timp vor creşte şi, cine ştie?, poate vor ajunge la 50 la sută în meciul cu Franţa de peste zece ani.

Fără îndoială, Lucescu jr. şi băieţii lui se vor strădui să iasă cu fruntea sus din preliminarii. Dar nu vi se pare oarecum nedrept să lăsăm totul în seama cîtorva oameni? Să le cerem „tricolorilor” să răscumpere lipsa noastră de reacţie colectivă?

Putem aştepta mult şi bine. E mai comod, pentru că nu depinde de noi, ci de cromozomi şi de vreme frumoasă. Dar nu putem funcţiona doar prin vîrfuri, nu putem avansa prin excepţii şi nu ne putem ridica la nesfîrşit prin miracole. Nu putem irosi generaţie după generaţie doar pentru că ne e lene să ducem gunoiul la coş. Şi să punem nulităţile la locul lor, în ordinea neimportanţei.