Omul din spatele banilor

Arpad Paszkany îşi povesteşte legăturile sentimentale cu fotbalulUn Ferrari Fiorano plantat în parcare e singurul semn că Paszkany se află în sediu. Clădirea e mai degrabă de modă veche, cinci etaje, împărţite cu alte firme. Paznici şi videofon la intrare, […]

Arpad Paszkany îşi povesteşte legăturile sentimentale cu fotbalulUn Ferrari Fiorano plantat în parcare e singurul semn că Paszkany se află în sediu. Clădirea e mai degrabă de modă veche, cinci etaje, împărţite cu alte firme. Paznici şi videofon la intrare, apoi linişte ca pe holurile unei clinici. Patronul CFR-ului îşi dirijează imperiul imobiliar dintr-un birou ceva mai mare decît o sufragerie obişnuită. Scrumează atent, într-o scrumieră pitită după un teanc de mape.–    Vreţi imagine din fotbal?
–    Nu, niciodată. Mie îmi place fotbalul pur şi simplu, atît. Am jucat şi în curtea şcolii, am jucat şi mai tirziu…–    Pe ce post?
–    Mijlocas central.

–    Dar aţi făcut şi polo, şi judo…
–    Arte marţiale, nu judo. Shotokan, am şi centuri…

–    Diriginta din liceu vă descrie drept un copil conştiincios, pasionat de ştiinţele exacte, nu de sport…
–    (se afundă în fotoliu) Acum să fiu sincer, n-am fost eu un elev model. Dar ştiam să învăţ din toate materiile ceea ce aveam nevoie.

–    Spuneaţi că nu v-aţi înnebunit după şcoală…
–    Asta recunosc şi am să spun şi de ce nu mi-a placut şcoala, totdeauna am învăţat ceea ce simteam eu că am nevoie şi îmi place, nu neapărat să fie uşor, în schimb întotdeauna am avut aşa, o reticenţă, fata de lucrurile impuse fără logică şi fără substanţă… Uniforma a fost una dintre acestea. Am avut probleme că refuzam s-o port.

–    Ati intrat apoi la Construcţii, la Politehnică…
–    Da, dar după aceea am abandonat facultatea, pentru că am plecat din ţară. Apoi m-am transferat la matematică-informatică, fără frecvenţă. Aşa, ca şi diploma, sînt domn’ profesor (rîde)

„Ştiu să pun cărămidă peste cărămidă”

–    Aţi stat o vreme în Germania
–    Şase ani şi jumătate. Eu am început de jos, ştiu cum se pune cărămidă peste cărămidă, cum se izolează, cum se trag instalaţiile.

–    Aţi lucrat la firma tatălui…
–    Da, am avut o firma comuna cu tata, la Munchen. Noi sîntem saşi, tata sută la sută, mama – pe jumătate. Am plecat în ’90 cu ideea să rămînem acolo. M-am decis să mă întorc, pentru că, să fiu sincer, nu m-am putut adapta social. La început, ai toate motoarele alea, să ai o casă frumoasă, după aceea să ai în casa aceea tot ce-ţi doresti, să ai maşini noi, să ai cele mai bune maşini. Şi într-o zi cînd intri în casa aceea şi-i goală, atunci porneşte aşa, ca un domino din ăla. După şase luni,  am zis că vînd tot şi vin acasă, că practic ce să fac eu în Germania?

– Afaceri, bani…
–    Eu am crescut întotdeauna cu foarte mulţi oameni în jurul meu. Fac sport de la cinci ani, polo, fotbal, am fost înconjurat de oameni de aceeaşi vîrstă sau pe o scară de vîrstă apropiată şi m-am obişnuit cu efervescenţa asta socială. Să ai tot timpul cu cine să ieşi la o cafea sau la un fotbal sau să te duci într-o excursie, să-ţi sune telefonul, după masă, după ce-ţi termini treaba şi să te duci la film, să stai de vorbă. N-am simţit de la început lipsa asta, în primii doi ani şi jumătate cînd munceam din greu.

–    Ce aţi învăţat în Germania şi aţi aplicat aici?
–    Punctualitate şi corectitudine. Şi faptul că o reputaţie bună se construieşte greu şi se pierde uşor.

„Îmi plătesc biletul la meci”

–    Aţi organizat clubul după model nemţesc?
–    Clubu e o firmă destul de mare, în afară de antrenori şi jucători, mai avem vreo 150 de angajaţi. Avem si 350 de copii şi juniori, şi ei au campionatele lor. Practic, perfecţiunea e destul de relativă, nu se poate spune că totul la club funcţionează perfect. Marketingul, de exemplu, nu merge.

– Dar aveţi mulţi suporteri…
–    La noi, suporterii iubesc clubul, dar ar dori să primeasca totul, tricouri sau orice alt articol al clubului, dacă se poate, gratis. Afară este un alt concept, începind de la sponsori şi de la acţionari. Fiecare îşi cumpără locul pe stadion, şi eu îmi cumpăr locul pe stadion si tatal meu, eu sînt constiincios şi platesc dinainte pe tot anul

–    Ce ati găsit aici, la Cluj si n-ati gasit la Munchen, de exemplu?
–    Chiar dacă stai in mai multe locuri, in mai multe orase, trebuie sa ai un loc despre care sa spui ca e acasa. Pentru mine, acasa e la Cluj.

–    Spuneţi că afacerile n-au sentimente
–    În afaceri contează foarte mult relatiile personale, încrederea. Dacă încrderea este un sentiment, atunci în afaceri există sentimente.

–    Şi în fotbal?
–    În fotbal există foarte multe trăiri, de aceea-i frumos. De aceea merită să investeşti, între ghilimele. Sînt conştient că sînt bani pierduţi, nu bani investiţi. Dar în viaţă, pe lîngă a-ţi asigura anumite venituri, trebuie să-ţi satisfaci şi partea sentimentală, adică plăcerile. Ăsta e fotbalul.

„Eu ţineam cu Steaua”

–    Aţi preluat echipa în joacă… 
–    Situaţia era un pic diferită, clubul era în pragul desfiinţării, legile sponsorizării erau altele atuncii. De regulă mă feresc să mă ocup de lucrurile mici pentru că îţi iau multă energie, iar la final rămîn tot mici. Şi atunci am zis să mă implic să facem un club mare, să ajungă în Divizia A, să fie un club fanion, în primul rînd pentru Transilvania, pentru că se ştie ani de-a rîndul titlul a fost cîştigat numai de echipele din Bucureşti…

– A fost un proiect anti-Bucureşti
–    Eu niciodată n-am facut ceva împotriva altora. Eu am făcut ceva pentru o anumită categorie.

–    Aţi fost fan al vreunei echipe?
–    Spun foarte sincer, eu ţineam cu Steaua. Şi era normal, era echipa de succes, ne-a adus multă bucurie în meciurile cu echipele străine. În rest, să fiu sincer, nu prea mă uitam la campionatul intern.

–    Un fotbalist preferat?
–    Mi-au plăcut adevăraţii număr zece.

– Nu sînteţi şi antrenor.
– Nu sînt antrenor, asta nu înseamnă că nu povestesc cu antrenorii. Povestesc cu antrenorii pentru că, cum să spun, cred că mă pricep la fotbal, am şi jucat şi mă uit la fotbal de multă vreme… N-aş putea să antrenez o echipa, pentru că nu asta e meseria şi nu asta e menirea mea. Niciodată nu impun jucatori în teren, nici pe banca de rezerve

– Procedaţi la fel ca in afaceri
– Aşa fac, să ştiţi, şi în firmă, fiecare firmă are un management independent şi eu mă intilnesc cu managerii firmelor cu care povestesc rezultatele societatii respective. Consider că pentru a avea rezultate trebuie sa ti se dea libertatea de a-ti alege echipa. Din cîte ştiu eu, sînt cel mai tînăr patron de fotbal care a cîştigat un titlu într-o ţară cu fotbal bun, cu fotbal cotat. Anul trecut, cînd am cîştigat, aveam 36 de ani, Abramovici cîţi are? Vreo patruzeci şi ceva…

–    Aţi redus cheltuielile din cauza crizei?
–    Bugetul clubului e acelaşi ca şi in sezonul trecut. Am scăzut cheltuielile pentru investiţia de la stadion. Fiind proces, nu poţi sa continui investiţia. Din anumite puncte de vedere, Clujul este un oraş interesant. 

–    Sandor Demjan, unul dintre partenerii dumnevoastră de afaceri, a condus liga de fotbal din Ungaria.
– A fost preşedinte onorific…

– De ce n-aţi investit în fotbalul maghiar? De ce în România?
–    În primul rînd, pentru ca eu sînt clujean. În al doilea rind, în fotbal nu sînt investiţii, ci bani pierduţi. Ăsta-i adevărul gol-goluţ. Fotbalul din România are un anumit nivel, chiar un nivel destul de înalt. Campionatul din Ungaria e, din păcate pentru ei, destul de slab. Compania unde sînt acţionar are sediul în Ungaria, dar în afară de asta, eu altă treabă cu Ungaria n-am.

„Fotbalul e despre fotbalişti”

–    Aveţi afaceri de zeci de milioane de euro, ati sponsorizat un partid politic…
–    Da, aşa este…

–    Şi totuşi nu vă consideraţi un om influent.
–    În primul rînd, n-am afaceri cu statul, ca atare nu prea am ce să le cer politicienilor, sînt un om foarte degajat, oricare ar fi partidele aflate la guvernare, pentru că, cum să spun, n-am facturi de la ei, n-am contracte de semnat, ca atare, n-am ce să le cer. Un singur lucru: să ne lase în pace, să ne facem treaba, să ne putem plăti impozitele, ca ei să aiba ce să cheltuiască.

– Nu vă exprimaţi prea des în public despre fotbal.
–    Un patron devine vizibil prin ceea ce face, nu prin ceea ce spune. Fotbalul este despre fotbalişti, în al doilea rînd este despre tehnicieni, mai puţin despre preşedinţi de club şi aproape deloc despre proprietari.

–    Aţi afirmat despre Cupa Stelei din ’86 „ăla nu e trofeu”.
–    Vedeţi, a fost scos absolut din context. Am spus atunci că din păcate Cupa Campionilor luată de Steaua o să fie singurul trofeu luat de o echipă românească la acel nivel în următorii 30 de ani. Şi am adăugat că pe atunci era mai uşor să cîştigi acel trofeu pentru că formatul competiţiei era altul. Ăsta e adevărul gol-goluţ. Asta am spus. M-am bucurat foarte mult cînd a cîştigat Steaua, era ceva extraordinar şi jos pălăria, indiferent cum a fost formatul atunci.

„Îmi place să umblu în pantaloni scurţi”

–    Patronii mai demit antrenorii după meciuri…
–    Pai, cum să spun, toate deciziile importante e bine să fie luate de proprietari. Nu se aduc, nu se vînd jucători, nu se demit antrenori fără acordul meu. Nu înseamnă că toate deciziile pleacă de la mine, de sus în jos, dar ultima analiză ajunge la mine, şi dacă sînt în ţară, şi dacă nu sînt în ţară. Dar să ştiţi că şi dacă nu sînt în ţară văd toate meciurile live.

–    Real Madrid a dat 94 de milioane de euro pe Ronaldo. Vi se pare un preţ sănătos?
–    E un calcul economic aici. Cînd l-au luat pe Zidane în trei luni şi-au scos banii.

–    Nu vă tentează sistemul asta?
–    În România, n-ai cum. Vedeţi există nişte parametri, ca în matematică, într-o ecuaţie. Ştiţi că majoritatea cluburilor din Anglia îşi asigură nevoile din banii pe drepturile TV. Cînd iau 2 milioane din drepturi TV, la ce mă raportez?

–    Aţi afirmat că aţi vinde afacerile, la un preţ bun. Aţi renunţa şi la club?
–    La fotbal, n-aş renunţa.

–    Cu toţi parametrii aştia?
–    Ştiţi cum vine treaba: afacerile îţi pot asigura un anumit confort, un anumit nivel de trai. Dar dacă banii nu pot fi convertiţi în trăiri, atunci nu înseamnă nimic. Din banii daţi în fotbal aş putea să mai construiesc ce? Încă o clădire de birouri, încă două şi tot aşa. Dar o clădire rămîne tot o clădire.

–    Vă tentează puterea?
–    Acuma depinde şi ce vrei de la viaţă. Există oameni pentru care puterea reprezintă scopul suprem în viaţă indiferent dacă reprezintă putere economică sau politică sau aşa ceva. Eu nu-mi doresc acest lucru, eu imi doresc să trăiesc liniştit, intelegeţi? Din cauza asta, nu-mi trebuie nici publicitate. Toata ziua sînt prins cu diverse treburi la birou, trebuie să port o anumită ţinută. Dar mie îmi place să umblu în pantaloni scurţi, întelegeţi? Cu maieu de baschet, dacă se poate. Nu-mi plac formalismele.

–    N-o să vă pun întrebarea cu scrisoare aceea care a ajuns la preşedintele Băsescu.
–    (pivotează pixul) Aia… a fost o chestie din aceea cînd alţi oameni vor să-ţi dea în cap, de aceea am trimis scrisoarea. Dar nu-mi place să discut despre politica,. Şi cînd se întîmplă să mă întîlnesc cu politicieni vorbim despre altceva.

– Totuşi, trebuie să aveţi nişte opţiuni. Mai degrabă de stînga sau de dreapta.
–    De dreapta, hotărît. Detest stînga, cred că se potriveşte numai în ţările cu un anumit nivel de dezvoltare şi e vorba despre altfel de stînga decît cea de la noi.

„N-o spun din răutate, afară fobalul e afacere. Acolo nu vedeţi acţionarii principali maimuţărindu-se pe posturile de televiziune după meci. Îi vedeţi o dată pe an, la o gală”

„Cele 90 de minute cît joacă echipa mă descarc şi mă încarc pentru toată săptămîna”

„Cred că lucrurile bune care există afară trebuiesc copiate, şi lucrurile originale sînt frumoase, dar nu trebuie forţată nota”