Ştacheta lui Loţi

Boloni reprezintă excepţia care infirmă calculele FRF

„Am fixat, cred, ştacheta foarte sus”. A spus-o Boloni, în presa belgiană, cu acea lipsă de modestie care-l prinde atît de bine. A spus-o după ce luase titlul, duminică, după o partidă de […]

Boloni reprezintă excepţia care infirmă calculele FRF

„Am fixat, cred, ştacheta foarte sus”. A spus-o Boloni, în presa belgiană, cu acea lipsă de modestie care-l prinde atît de bine. A spus-o după ce luase titlul, duminică, după o partidă de „şah perfect”, cum mărturisea în interviul acordat lui Viorel Tudorache în „Gazeta Sporturilor”. În seara victoriei cu Anderlecht, şi-a pierdut ochelarii în grămada bucuriei şi apoi a renunţat să mai facă analiza jocului în vestiar. Pentru cineva ataşat de ideea de ordine, asta înseamnă că e fericit.

Titlul nou, care se adaugă la cel de acum şase ani, din Porugalia, nu va face decît să-i scadă şi mai mult cota la FRF. La drept vorbind, antrenorul lui Standard n-a reprezentat o variantă pentru postul vacant de selecţioner. E doar un nume care trebuie numit, pentru a păstra aparenţele. Dar, dincolo de fandarea ipocrită a federalilor, nu se află nici o intenţie, de nici un fel, nici bună, nici rea.

 „Iau în calcul şi România, dar văd că România nu mă ia pe mine în calcul!”. Nu e un reproş gratuit, o cochetărie de exilat răsfăţat de soartă. Chiar aşa stau lucrurile. Gestul normal al ridicării ştachetei a devenit total nefiresc în fotbalul românesc.

Boloni incomodează, din toate punctele de vedere. A dezvoltat o legătura lui complicată cu fotbalul din ţară. Încă de la început, de cînd juca la Tîrgu Mureş, s-a situat pe poziţie de forţă, nu de apartenenţă, faţă de campionatul intern. Ştia foarte bine ce vrea şi îşi negocia contractele cu o calmă ferocitate.

Traseul lui în fotbal, în şi dincolo de România, pare calculat dinainte cu precizie chirurgicală. A ridicat ştacheta mai sus oriunde s-a dus. A devenit proprietar imaginar al unei „grădiniţe” de fotbalişti răspîndite în timp şi în spaţiu prin marile cluburi ale Europei.

Şi autor al unor gesturi care par din altă lume. Duminică seară, cu cîteva clipe înainte ca publicul să năvălească pe teren, s-a dus la antrenorul rivalilor şi l-a felicitat. Cu o săptămînă în urmă, primise trofeul pentru „Antrenorul anului” în Belgia. A venit la festivitate, a despăturit o foaie pe care scrisese un mic discurs în flamandă. A citit, a glumit cu jurnaliştii, apoi s-a întors să pregătească „barajul” cu Anderlecht. În timp ce Boloni vorbea la microfon despre unitatea flamando-valonă, şefii FRF treceau solidari pe la DNA.

Deocamdată, încă ne permitem să nu-l luăm în calcul. Dar o să-i simţim lipsa peste 20-30 de ani, lipsa unui antrenor care ar putea crea şcoală, în felul celei create de Lucescu-tatăl sau de Emeric Jenei. N-o să plătim acum preţul pentru că am coborît ştacheta prea jos, pentru că ne legitimăm comod prin excepţii, amînînd schimbarea.

Şi totuşi… Cu acea lipsă de modestie care-l prinde şi care ne prinde foarte bine, Boloni încă ia România în calcul.