A fost odată „Fiara”

Lăcătuş-antrenorul s-a despărţit definitiv de Lăcătuş-jucătorul

„Nu înţeleg de ce Lăcătuş nu are noroc, pentru că e băiat bun”, se mira finanţatorul Stelei. „Băiatul bun” i-a salutat pe dinamovişti cu două degete mijlocii. Gestul surprins de fotoreporterii „Gazetei” venea să […]

Lăcătuş-antrenorul s-a despărţit definitiv de Lăcătuş-jucătorul

„Nu înţeleg de ce Lăcătuş nu are noroc, pentru că e băiat bun”, se mira finanţatorul Stelei. „Băiatul bun” i-a salutat pe dinamovişti cu două degete mijlocii. Gestul surprins de fotoreporterii „Gazetei” venea să mascheze pe final paloarea derbyului din Ghencea. Un gest de furie ca pe vremuri. Un omagiu furiş în amintirea „Fiarei” care a fost odată.

„Am avut o reacţie necontrolată”, a explicat Lăcătuş. După care a adăugat o justificare stîngace: „Însă poate le arătam scorul final!”. „Băiatul bun” îi caută scuze „Fiarei”. Faimoasa răutate de pe teren a rămas în urmă, nu mai apare decît în izbucniri nostalgice, după un Steaua – Dinamo copie ştearsă a pozelor din cărţile de istorie. 

Cu această intervenţie defensivă, „poate le arătam scorul”, Lăcătuş-antrenorul s-a despărţit aproape total de Lăcătuş-jucătorul. Dacă n-ar avea acelaşi nume, ai zice că sînt două persoane diferite. Seamănă doar la ieşirile în decor. Dar nu foarte mult. Cît nişte veri de-ai patrulea, din lumi paralele. Obrăznicia s-a tocit, toleranţa la critici a crescut, revolta s-a diluat în resemnări diplomatice.

Lăcătuş-antrenorul a abandonat „Fiara” plin de bune intenţii. Era şi încă este convins că simpla lui prezenţă pe bancă va folosi clubului. Numai că Steaua n-avea nevoie de un „băiat bun” şi ascultător, ci de un reper. De o emblemă. De o legătură forte cu trecutul, de care o desparte acum o prăpastie de apatie şi un munte de impostură. O echipă înseamnă, înainte de orice, un anumit spirit. Nu o sumă de indivizi, puncte, bani, mobile şi interese. Foarte puţin din spiritul Stelei se regăseşte în prezent la club. Încă şi mai puţin se regăseşte în jocul echipei, cu inerţia şi mediocritatea pe post de note dominante.   

Dacă vrea binele echipei, Lăcătuş ar trebui să-i restituie intact simbolul, să elibereze „Fiara”, în ultimul moment, cu un gest bărbătesc. Nu ridicînd degetele mijlocii, ca probă de mobilitate a articulaţiilor, ci ridicîndu-se demn de pe bancă şi depunîndu-şi demisia. E singurul mod în care mai poate ajuta acum Steaua.

Nu va demisiona, desigur. Mai ales acum, cînd a primit, pentru a cîta oară?, promisiuni de linişte din partea conducerii. A avut de atîtea ori prilejul să plece, după fiecare meci aproape, cînd îşi primea porţia de blam de la oficială. E „mai băiat decît Olăroiu”, dar „mai slab ca antrenor”, nu ştie să-şi mobilizeze echipa, nu are inspiraţie la schimbări, pe scurt: „Lăcătuş e vinovatul, singurul vinovat!”. Da, aşa e, recunoaşte tehnicianul, aruncîndu-şi benevol tot vătraiul de cenuşă-n cap. „Sînt principalul vinovat, dar nu demisionez!”.

Cui i-a folosit încăpăţînarea lui Lăcătuş de a fi „băiat bun”? Cui i-au folosit penitenţa, concesiile, capul plecat? Stelei, în nici un caz. Steaua avea nevoie de o „Fiară” integră şi integrală, de furia ei mîndră şi nesupusă, din care nu se mai văd acum decît două degete spontane ţinînd scorul neputinţei.