Îl auziţi?

Auziţi? Încă? Şefii din fotbal vorbesc şi vorbesc, din ce în ce mai tare, din ce în ce mai mult. Discuţiile lor sînt înregistrate şi apoi, pe marginea lor, apar alte discuţii. Vorbe, vorbe, vorbe. În vremea asta, un puşti […]

Auziţi? Încă? Şefii din fotbal vorbesc şi vorbesc, din ce în ce mai tare, din ce în ce mai mult. Discuţiile lor sînt înregistrate şi apoi, pe marginea lor, apar alte discuţii. Vorbe, vorbe, vorbe. În vremea asta, un puşti tace. „Este…  este mut!”, l-a descris Sdrobiş, cu fler părintesc.

Îl auziţi cum tace? A zis un „Da” topit de emoţie şi a ajuns la echipa mare a lui Dinamo. Aleargă cu capul sus şi vine de departe. Dintr-o lume unde se tace în draci, o lume unde şansele la cuvînt sînt numărate şi, de aceea, ţinute la mare, mare preţ.

La 22 de ani, Dragoş Grigore se antrenează să spună ce are de spus. E păcat că nu poate fi stenografiată şi tăcerea. Să avem cît de cît o idee despre ce fel de combustibil se află în muţenia tînărului dinamovist, ce anume arde acolo, ce speranţe, dureri, renunţări şi încăpăţînări. Ce fel de motor îl face să alerge cu capul sus?

Vrea să ajungă cel puţin pe jumătate la fel de cunoscut ca Beckham. E o ambiţie de copil, a oricărui copil venit din lumea şanselor neglijabile. Vrea să fie cunoscut, să spună „Uitaţi-vă la mine! Hai, măcar acum, uitaţi-vă la mine! Sînt adevărat, cît se poate de adevărat! Vin din lumea reală! Pînă şi sandalele mele de cauciuc sînt pe bune!”.

Dar pînă atunci tace. Aşa cum tac cei care au toate răspunsurile. Dacă nu credeţi, întrebaţi-l! Sau daţi-i o minge!

Va veni o vreme cînd şefii de cluburi se vor încurca în propriile vorbe şi vor rămîne departe, în urmă. Şi atunci va fi foarte important să apară astfel de puşti, care să alerge cu capul sus şi să tragă după ei fotbalul nostru. Îl auziţi pe Dragoş Grigore? Se apropie! „Totul depinde de el!”, spune Sdrobiş, „tatăl” lui Chivu şi Vali Badea, printre alţii. Are dreptate.