Profesionişti

Goian joacă pentru bani. Pentru culori ia salariu

„Şi în marile campionate se practică premierile. Iar la noi tot se face atîta caz”. Aşa explică Goian faptul că ar accepta imediat primă de la CFR, „care e problema?”. Da, chiar […]

Goian joacă pentru bani. Pentru culori ia salariu

„Şi în marile campionate se practică premierile. Iar la noi tot se face atîta caz”. Aşa explică Goian faptul că ar accepta imediat primă de la CFR, „care e problema?”. Da, chiar aşa? Nu e absolut nici o problemă. E un gest normal să accepţi şpagă de la alţii, ca să-ţi faci treaba pentru care îţi iei salariul. E un gest normal într-o lume în care profesionismul n-a fost încă inventat. De fapt, cuvîntul ăsta nici n-ar trebui să apară în DEX. Cine-l înţelege nu mai are nevoie să-l caute în dicţionar. Cine nu degeaba primeşte explicaţii peste explicaţii. Dacă nu primeşte şi o măslină, o atenţie, ceva, tot nu pricepe.

Goian nu vorbeşte doar în numele patronului sau al colegilor de breaslă. Exprimă, în două fraze bine legate la nervi, principiile după care funcţionează societatea noastră din margine de lume. Banul e valoarea supremă. Singura valoare. Nu există alte valori în afara lui, nici lege, nici Dumnezeu.

Fiecare are un preţ, se spune. Fotbaliştii au mai multe. Se vînd en-detail. Salariul de la club nu acoperă şi costul sufletului, pentru care se negociază separat, cu terţii. Pentru 150.000 de euro pe sezon, Goian intră pe teren în echipament roş-albastru. Dar nu-şi dă sufletul decît pentru un extrapumn de euro de la CFR. Conştiinţa o dă gratis, la pachet. Iată un om care-şi cunoaşte valoarea. La fel şi Deac, internaţional de tineret, care s-a grăbit să-i anunţe pe cei interesaţi că acceptă prime.

Tinerii învaţă repede că „nu-i nici o problemă”. Şi, în loc de valori, cinste, loialitate, demnitate, îşi dezvoltă un simţ comercial ieşit din comun. De ce să te omori cu firea pentru un salariu? Nu se precizează nicăieri în contract: „A se pune osul!”. Poate clubul nici nu i-a angajat să joace, i-a angajat ca purtători de tricouri sau purtători de cuvînt. Ceea ce ar explica multe.

Cîtă vreme se taie chitanţă şi se plăteşte impozit pentru ele, premierile sînt legale. Dar nu sînt normale. Ar trebui să le crape obrazul de ruşine jucătorilor care strigă în gura mare că acceptă să fie şpăguiţi ca să joace mai bine pentru echipa lor. Sau, dacă nu simt jenă, să-şi pună pe tricouri, în loc de nume şi număr, suma exactă. Preţul corect pentru serviciile lor. Există, nu-i aşa?, profesionişti şi profesionişti.

De ce atîta caz?, întreabă Goian. De ce nu? Ăsta e singurul semn de sănătate, că se face caz. Dacă nu s-ar face, ar însemna că şpaga a ajuns lege, iar vertebrele de fotbalist – elastic de legat bancnote.

„Şi în marile campionate se practică premierile”. Dar, dacă Goian s-ar uita mai atent, ar observa că se practică şi fotbalul. Toată lumea face aşa, deci e bine, raţionează fundaşul stelist. Toţi iau şi dau şpagă, toţi fură, toţi mint. Iar dacă toţi se aşază în şir indian şi sar în prăpastie, Goian ar sări şi el. „Care e problema?”.