Trofeele lui Rădoi

Cu sau fără Inter pe cartea de muncă, căpitanul Stelei şi-a demonstrat valoarea

Mourinho şi Rădoi s-au văzut faţă-n faţă. A fost de-ajuns pentru ca zvonurile despre transferul la Inter să prindă formă şi corp de majusculă în paginile ziarelor. […]

Cu sau fără Inter pe cartea de muncă, căpitanul Stelei şi-a demonstrat valoarea

Mourinho şi Rădoi s-au văzut faţă-n faţă. A fost de-ajuns pentru ca zvonurile despre transferul la Inter să prindă formă şi corp de majusculă în paginile ziarelor. S-a discutat de atîtea ori despre plecarea lui, încît a ajuns, din subiect de ştire, obsesie. E clar că semnarea contractului nu mai depinde de valoarea jucătorului, cît de nişte variabile meschine, cum ar fi interesele cluburilor şi impresarilor. La fel ca în cazul lui Chivu, comisionul are ultimul cuvînt.

Indiscutabil i-ar prinde bine un contract în străinătate. Ar fi o experienţă pe care o merită şi care i-ar completa orizontul de profesionist. Dar, cu sau fără Inter pe cartea de muncă, Rădoi şi-a cucerit trofeele. Şi-a spus povestea de succes. Una deloc obişnuită.

Cine mai ştie de cîte ori s-a accidentat? Cine mai stă să numere? Cert e că, în ultimii patru ani, a privit din tribună 43 din 117 meciuri ale Stelei. Mai mult de o treime din timpul de joc! Şi totuşi, în loc să devină o sursă de depresie colectivă, a rămas centrul de echilibru al echipei. Reperul, capul limpede. Liderul. Iată o performanţă greu de egalat.

Dacă a fost malpraxis medical ori sacrificiu personal, rămîne un mister. Oricum, explicaţiile nu repară nimic. Unii fotbalişti se rup mai repede, alţii îşi forţează norocul şi nu păţesc nimic. E vorba de constituţie, genetică, istoric pe teren. Cîndva, se vor descoperi leacuri pentru scleroza laterală amiotrofică, boala profesională a fotbaliştilor. Şi se vor inventa tot atîtea accidentări cîte ar merita Drogba, pentru că e leneş şi gras, cum glumea un cititor pe site-ul „The Sun”. Dar nu se va inventa niciodată un factor de protecţie pentru oasele lui Rădoi. Un antidot contra dependenţei de menisc.

Cînd intră pe teren, ştie ce riscă. Poate rata un meci din două. Dar intră. E sută la sută prezent. Probabil i-a trecut demult şi teama de cuţit, de care se plîngea Pulhac. Şi dorinţa de a face meciul vieţii în faţa unor scouteri din Serie A. Toate astea îl lasă, mai mult sau mai puţin, rece. Ştie foarte bine, acum, unde e locul lui. La fel ca Dani Coman. „Locul meu e la prima echipă a Rapidului, pentru care mi-am rupt picioarele”, explica portarul din Grant. Locul lui Rădoi e pe Ghencea, mai mult decît pe oricare alt stadion din lume.

Acolo unde şi-a rupt picioarele. Acolo unde a căzut şi s-a ridicat, iar şi iar, punctînd încă o victorie împotriva lui însuşi. Revenire după revenire. Astea sînt performanţele lui, cu atît mai valoroase, cu cît sînt doar la îndemîna cîtorva, puţini. Revenirile lui Rădoi sînt o chestiune de caracter, pe cînd transferul în străinătate înseamnă doar o chestiune de comision. Zenga declara, zilele astea, că Rădoi ar face faţă la Inter. Mai are rost să ne îndoim şi să aşteptăm dovezi?