Somnul raţiunii naşte îngeri

O fată e arestată şi dusă în beciurile Inchiziţiei pentru că a refuzat să guste carne de porc, la cină, într-o tavernă din Madrid. Fata e unul dintre „îngerii” lui Goya, iar povestea se petrece în anul de graţie 1792. […]

O fată e arestată şi dusă în beciurile Inchiziţiei pentru că a refuzat să guste carne de porc, la cină, într-o tavernă din Madrid. Fata e unul dintre „îngerii” lui Goya, iar povestea se petrece în anul de graţie 1792. Şi constituie suportul ingenios pe care Milos Forman îşi construieşte vastul său studiu de epocă. „Fantomele lui Goya” este un film bun. Istoric şi nu numai. Numele din titlu nu se referă la pictor, ci la Spania lui Goya, surprinsă la încheietura secolelor, Inchiziţie, Revoluţia Franceză, invazia napoleoniană, restauraţia. Aşadar, avem de-a face cu o perioadă cu masacre intens teoretizate.

Forman „împrumută” perspectiva lui Goya pentru a ne arăta această lume torturată de istorie. Un pictor, spun criticii de artă, nu este acel cineva care pictează tablouri, ci acel cineva care vede tablouri. Asta face Forman. Vede. Nu-i scapă nimic. Şi izbuteşte nu doar un film bun, ci un film frumos. O operă de artă desăvîrşită, în care pînă şi cruzimea are ceva diafan, iar prostia apare în culori solemne, ca o regină slută pe un cal de lemn. Sau ca un rege care, inspirat de tablourile lui Goya, supune vioara la chinuri de neînchipuit, apoi exclamă îmbujorat: „Asta e arta!”. Dialogurile au tăria acidului pe tabla de aramă: adîncesc desenul. În film se spun exact cîte cuvinte trebuie, nici unul în plus, nici unul în minus. Exact ca într-un tribunal imaginar. 

Iată Spania lui Goya, în toată splendoarea ei sîngeroasă. O imensă cameră obscură populată cu mulţimi în delir. O lume în care arta imită viaţa care imită arta. „Capriciile” ajunse în mîinile inchizitorilor devin capriciile sorţii. Omul sau ideea? Dogma sau realitatea? Viaţa sau moartea? Dumnezeu sau Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului? Capricii, şi unele, şi altele. Tînăra Inez preferă puiul în locul porcului şi înfundă închisoarea. Dintr-un capriciu. Intră înger şi iese strigoi.

Dar liberul arbitru e numai una dintre stafii. Mai sînt şi altele. Titlul se potriveşte mănuşă, este într-adevăr un film cu fantome, dar nu în genul clasic. Avem în faţă un thriller filosofic, în care ideile fără chip bîntuie chipurile şi destinele personajelor. Arta lui Goya este punctul de fugă pentru această mistică a realităţii. „Nu înţelegi? E îngerul coborît printre noi, spune el despre Inez, am chipul ei întipărit în suflet, mi-a apărut cînd am fost la un pas de moarte”. O recuperează şi o ratează de cîteva ori de-a lungul filmului. Se înverşunează s-o salveze, convins, ca orice artist, că fantasmele sînt partea cea mai consistentă a lumii.

Orice principiu impersonal aplicat persoanelor duce la rupturi, dezechilibre şi dezastre. Acest derapaj vizibil aproape în fiecare scenă reprezintă, de fapt, motorul subtil al istoriei. Somnul raţiunii naşte fantasme, îngeri şi monştri, deopotrivă, goleşte chipurile de expresie, umanul de semnificaţie şi lasă în loc masca albă a fanatismului. Există o realitate unică, o gîndire unică! proclamă inchizitorii. Nu, astea nu sînt decît capricii care deformează realitatea pînă la grotesc! susţine Goya-Forman.

Filmul radiografiază istoria pînă la fibra ei abisală. Ca să afle dacă frica de durere e mai adîncă decît frica de Dumnezeu. Memorabilă scena în care Fratele Lorenzo este supus Întrebărilor deloc hamletiene, în casa familiei lui Inez. Memorabil şi Javier Bardem, chinuit de îndoieli viguroase în rolul călugărului iezuit. Memorabilă şi Nathalie Portman, în dublu rol, de martiră şi tîrfă, la fel de tulburătoare în ambele ipostaze.

Stilul Inchiziţiei din film seamănă izbitor cu cel al securităţii comuniste, al SS-ului nazist. Reproduce, de fapt, stilul sistemelor represive, de oriunde şi din toate timpurile. Forman reuşeşte să prezinte ororile şi erorile istoriei dezbrăcate de orice urmă de patetism, în toată nuditatea lor înfiorătoare.

Ne arată, cu toate nuanţele ei de coşmar, o lume cu ochii scoşi, cu găuri negre în loc de pupile, ca în stampele marelui pictor. În orice credinţă pîndeşte un fanatism, iar fanatismul înseamnă orbire. Cine ar ochi de văzut să vadă şi să fie, asemeni lui Goya-Forman, recunoscător pentru asta.