Teatru

Acest „campionat dramatic”, cum l-a numit Neaga, cu răsturnările lui de situaţie, cu nervii în prim-plan, seamănă, de ce nu, cu o piesă de Shakespeare. Cu „Eduard al III-lea”, montat de Tocilescu pe gazon, la Teatrul Naţional. Ai zice că […]

Acest „campionat dramatic”, cum l-a numit Neaga, cu răsturnările lui de situaţie, cu nervii în prim-plan, seamănă, de ce nu, cu o piesă de Shakespeare. Cu „Eduard al III-lea”, montat de Tocilescu pe gazon, la Teatrul Naţional. Ai zice că marele Will a văzut Liga 1 în avans, acum vreo juma’ de mileniu.

Sigur, seamănă cu unele excepţii. Aceşti duci în sacou şi aceşti prinţi colerici nu se luptă pentru tron, ci pentru titlu. Iar în locul lui Caramitru, culegînd coroana din iarbă, stau antrenorii, muşcîndu-şi buzele, cu spatele la public. A, şi încă ceva. Pe scenă, bătăliile sînt ilustrate cu secvenţe de jocuri video. Poate împrumută acest truc şi regizorii din Liga 1. Pentru a da cît de cît impresia de acţiune pe teren.

În rest, intrigi, capcane, trădări, năvăliri peste arbitri, demascări, vorbe grele, răcnite pînă la răguşeală, după toate regulile dicţiei. Gesturi ieşite din comun, care „sînt foarte uşor de comentat din afară”, vorba lui Lăcătuş. Mize, presiuni şi rateuri ieşite din comun. „N-ar trebui să facem o tragedie din asta”, comenta Rădoi. Şi totuşi facem.  Într-un fel sau altul.

Iar după căderea cortinei, după ce s-a strigat pe toate tonurile posibile, rămînem cu imaginea acestor regi obosiţi, cu umerii coborîţi sub trening. Şi cu presentimentul groaznic că piesa nu se termină, că va continua încă un sezon, şi încă unul, pe acelaşi gazon ros de paşi fără ţintă.