Modestie

„Eu, ca antrenor, pot să aduc echipa pînă în faţa porţii”, a explicat Mulţescu, fără falsă modestie. Iată un om care-şi cunoaşte limitele. Iată un antrenor care face declaraţii de bun-simţ. Nu promite cai verzi cu crampoane, nu compune pe […]

„Eu, ca antrenor, pot să aduc echipa pînă în faţa porţii”, a explicat Mulţescu, fără falsă modestie. Iată un om care-şi cunoaşte limitele. Iată un antrenor care face declaraţii de bun-simţ. Nu promite cai verzi cu crampoane, nu compune pe muzica din Liga Campionilor. Nu! Vine cu o chestie concretă, cu un obiectiv clar: de aici pînă aici. De la poarta lui Lobonţ pînă la marginea careului advers. E ceva distanţă, nu?

Lui Mulţescu nu-i plac vorbele mari. Îi mai scapă cîte una, e drept, „băieţii trebuie să cîştige gloria fiecărei duminici”. Dar, în general, e adeptul stilului direct. Vorbeşte strict la obiect: „Prefer să cîştig cu 3-2 decît cu 1-0” sau „Vreau ca jocul să se îmbunătăţească şi să apară şi rezultatele”. Simplu, nu? Nimeni la Dinamo nu se exprimă mai clar de atît.

Cînd trece la fapte, lucrurile se complică. Numai Mulţescu ştie ce anume face acolo, la Dinamo. Confiscă decodoare, scoate tineri din echipă şi bagă în loc alţi tineri, schimbă sistemul de joc şi anunţă în ultima clipă.

Chiar e nevoie de atîta stres şi complicaţii ca să aducă echipa pînă în faţa porţii? Oare ce isprăvi ar trebui să facă, să ducă echipa mai departe, în careul advers? Să schimbe sistemul de două ori pe meci? Să-şi pună jucătorii să se tundă zero şi să vină cu părinţii la antrenament? Sau treaba lui se termină la marginea careului? De acolo, dacă vor goluri, dinamoviştii n-au decît să-şi ia alt antrenor.