Diavolul în şosete

Spuneţi repede: cap sau pajură? Ce aveţi de cîştigat? Totul. Ce aveţi de pierdut? Viaţa. Vă băgaţi?

Cu acest pariu au cîştigat fraţii Coen Oscarul. Un asasin umblă din om în om, se opreşte, aruncă o monedă şi întreabă: „Cap […]

Spuneţi repede: cap sau pajură? Ce aveţi de cîştigat? Totul. Ce aveţi de pierdut? Viaţa. Vă băgaţi?

Cu acest pariu au cîştigat fraţii Coen Oscarul. Un asasin umblă din om în om, se opreşte, aruncă o monedă şi întreabă: „Cap sau pajură?”. Orice alegere e decisivă, dar, pînă la urmă, singurul care alege e hazardul. Şi atunci, la ce bun morala şi valorile tradiţionale? „Nu există ţară pentru bătrîni” e un film despre dispariţia lumii aşa cum o ştim, cu Binele şi Răul ei. În loc, se naşte o lume în faţa căreia nu te poţi simţi decît copleşit, întocmai ca şeriful interpretat de Tommy Lee Jones.

Răul ne ia prin surprindere întotdeauna, ne copleşeşte. Filmul începe cu o vînătoare de capre sălbatice şi continuă cu o vînătoare de oameni. Un sudor texan găseşte o geantă cu bani şi se trezeşte urmărit nu numai de poliţie, ci şi de un asasin straniu. Credeaţi că drogurile, armele şi banii sînt periculoase? Există ceva mult mai înfricoşător, violenţa gratuită, crima fără motiv, comisă ca un joc cu reguli stabilite doar de asasin. Cu părul lins şi retezat în unghi drept, cu hainele lui ieşite din timp, cu silueta masivă, dar fantomatică, Javier Bardem dă chip răului absolut. E un personaj venit din altă lume, cu o voce profundă, de bas, impersonală, de parcă ar vorbi printr-un sintetizator. Îşi execută victimele cu o armă neconvenţională: un pistol cu aer comprimat, ataşat la o butelie. Nici armele nu mai sînt ce-au fost.

Şi nici şerifii din Vestul Sălbatic. Au devenit melancolici, mînuiesc prudent pistoalele şi călăresc la pas, fără ţintă, neajutoraţi în faţa lumii care observă ciudăţeniile, dar nu observă cimitirele. O lume în care bătrînii sînt mai tineri decît copiii, care-şi ajută aproapele numai pentru un preţ bun.

Vechea ordine, al cărei martor nostalgic e şeriful, s-a prăfuit, s-a năruit, apare cînd şi cînd în vis, sub forma figurii tatălui. La putere e noua dezordine, întruchipată de personajul lui Bardem şi moneda lui aurie. „O monedă ca oricare alta”, cum modest recunoaşte.

Filmul fraţilor Coen conţine multă, foarte multă violenţă. Adevărat. S-a ajuns şi în cinema la „moarte termică emoţională”. Receptorii s-au tocit şi nu mai reacţionează decît la stimuli foarte puternici. Din acelaşi motiv pentru care nu mai simţim gustul mîncării decît dacă este extrem de condimentată, nu mai simţim emoţie în faţa marelui ecran decît de la o cantitate de sînge în sus. Mesajul nu mai „trece” decît într-un ambalaj şocant.

În „Nu există ţară pentru bătrîni”, şochează nu atît numărul crimelor, cît gesturile nefiresc de fireşti care le însoţesc. Ritualul bizar al trasului la sorţi, penele de găină spălate cu furtunul, felul calm în care Bardem îşi scoate şosetele îmbibate de sînge. Şochează absenţa luptei între bine şi rău, nu mai are rost, pentru că se ştie cine învinge. Şeriful şi asasinul se întîlnesc doar sub formă de umbre pe ecranul stins al televizorului. Şocantă e liniştea din film, absenţa aproape totală a muzicii. Şi felul cum camera insistă pe obiecte: glonţul din încărcător, fulgii, bucata de stofă înfundată în rezervor, sticla cu lapte, perdeaua, mobilele. Lucrurile, nu oamenii, vin în gros-plan. Ăsta e răul absolut: să reduci fiinţele la obiecte.

„Eu am ajuns aici la fel ca moneda”, îi spune ucigaşul uneia dintre victime. Tot suspansul filmului, tot miezul lui negru stă în această rostogolire fără reguli a vînătorului către vînat, pînă cînd aceştia devin două feţe ale aceleiaşi monede. O monedă ca oricare, dar un film extraordinar. Aşadar, cap sau pajură? Nu vă grăbiţi! Mergeţi întîi să vedeţi filmul.