Bobby. Singurul

Cum a sfîrşit puştiul din Brooklyn pe ţărmurile boreale, în Islanda, cum a ajuns Bobby Fischer, cel mai mare şahist al tuturor timpurilor, inamicul nr.1 al  SUA şi al simţului comun, nu mai contează. Chiar nu mai contează. Importantă rămîne […]

Cum a sfîrşit puştiul din Brooklyn pe ţărmurile boreale, în Islanda, cum a ajuns Bobby Fischer, cel mai mare şahist al tuturor timpurilor, inamicul nr.1 al  SUA şi al simţului comun, nu mai contează. Chiar nu mai contează. Importantă rămîne victoria din ’72, titlul mondial smuls ruşilor, izbînda unui om asupra unui imperiu. Numai sportul ne mai dăruieste astfel de izbînzi solitare şi neaşteptate. Numai şahul putea să facă o astfel de izbîndă atît de profund strălucitoare.
Şahul este viaţa, spunea Fischer. Nu armă ideologică, cum credeau ruşii. Nici sport excentric, cum încercau să-l facă să pară americanii. Remarcabil la Fischer e că a intors jocul spre sensul lui. Şahul este viaţa. Iar viata nu are limite, e liberă. Nu poate fi produsă şi întreţinuta de maşini de propagandă. Sovieticii predau şahul în şcoli şi scoteau campioni pe bandă rulantă. Americanii înca nu-l descoperiseră. Fischer a ieşit miraculos la suprafaţă într-o lume avidă de campioni. Lacomă de staruri. Prea grăbită să aplaude fără să înţeleagă. Fischer le-a repudiat şi pe una, şi pe alta. Şi, ca orice răzvrătit care se respectă, nu şi-a găsit locul nicăieri, pînă la sîrşit.
La 29 de ani, se retrăgea din competiţii, după ce oferise Americii o victorie cum n-a mai avut alta în timpu războiului rece. Un triumf atît de răsunător, după o bătălie care a ţinut lumea întreaga cu sufletul la gură şi ochii în spărtura prin care se filma marele meci, în secret, fără voia lui Fischer. Lumea nu înţelegea nici şahul, nici graţia mutărilor lui Bobby. Înţelegea doar bătălia dintre SUA şi URSS. Nu lupta lui Fischer cu restul lumii. Lupta asta nu interesa pe nimeni. S-a spus că Fischer e un geniu (şi era), şi de aici, următorul pas firesc în logica mulţimii a fost transformarea lui într-un soi de excepţie monstruoasă, „a freak”. Fischer fugea de presă, fugea de public, fugea de televiziune, fugea de tot ce înseamnă condiţionarea unui sistem. Un antierou. Ridica o mie de pretenţii ca să participe la un concurs şi, dacă erau îndeplinite, mai ridica una. Aşa a obtinut eticheta de „imposibil”, blazonul de star al şahului, primul star, de fapt, din acest sport. Şi, pe lîngă acestea, a obtţinut drepturi pentru şahişti, mai mulţi bani în premii, condiţii mai bune de concurs, mai multă vizibilitate şi mai mulţi sponsori pentru „sportul minţii”.
A fost un tip retras, ciudat, îi plăcea sa socheze. Un adolescent perpetuu, nu un monstru, deşi memoriei colective îi plac exagerările. Un geniu, da. În şah. În rest, şi-a dorit să cîştige bani, să-şi ia costume de firmă şi maşini, o, da, maşini, era înnebunit după ele. Şi-a dorit o familie şi aproape reuşise să-şi facă rost de una, după ce toată tinereţea purtase Playboy-ul în valiză şi-l sfătuia pe Spasski să divorţeze, pentru că o soţie e pură pierdere de vreme. Îi plăcea să şocheze, să fugă, să intimideze, să se ascundă. Să trăiască. Să fie liber.
A murit spunînd că nimic nu alină durerea cum o face atingerea umană. Şi sigur, dacă ar fi invitat în rai (pentru că iadul l-a cunoscut deja), ar pune niste condiţii înainte să intre. Lumina să nu fie din cale-afară de puternică, iar îngerii să stea la o distanţă apreciabilă de tabla lui de şah.