Şase nebuni în căutarea unui şef

Cum ar fi să aflaţi că şeful vostru e doar un actor angajat să joace rolul de şef? A, vă aşteptaţi la asta? Atunci poate sînteţi curioşi cine l-a angajat, cine stă în spatele lui, cine îl conduce? Nimic mai […]

Cum ar fi să aflaţi că şeful vostru e doar un actor angajat să joace rolul de şef? A, vă aşteptaţi la asta? Atunci poate sînteţi curioşi cine l-a angajat, cine stă în spatele lui, cine îl conduce? Nimic mai simplu, ca să aflaţi, mergeţi să vedeţi „Şeful şefilor”, al danezului Lars von Trier. Îndrăzniţi, e o comedie, seriosul, moralistul Von Trier face şi comedii, chiar foarte bune, în stilul lui cinic, deştept şi cristalin. Nimic moralizator de data asta, ne asigură el, doar plăcerea eliberatoare a rîsului. Şi în filmul ăsta se rîde pe săturate de viaţa de birou, de noua demagogie de firmă, de HR, IT, team-building şi outsourcing. Şi se rîde de vechea, neschimbata natură umană. Se rîde de şefi, de subalterni, de islandezi, de danezi, se rîde chiar şi de Von Trier, cu înclinaţia lui spre teatru, cu filmările lui în lumină naturală, cu camera pe umăr, stil Dogma.

Care e teama cea mai mare a oricărui conducător? Să nu fie iubit de supuşi. Teama asta îl împinge pe şeful unei mici firme de IT să angajeze un actor care s-o facă pe şeful. Dialogurile dintre cei doi, actor şi patron, conţin un absurd de cea mai bună calitate. Seamănă foarte bine cu dialogurile din „Căldură mare” sau din orice altă scenetă a lui Caragiale.

„Şi despre Strinberg se spuneau tot felul de lucruri. S-a spus chiar că şi-a împins nevasta pe scări”.

„Şi nu-i adevărat?”

„Ba da, dar asta nu face din el un scriitor prost”.

Unul apără arta, celălalt afacerile, prin urmare nu se înţeleg decît la bani. Şi nici atunci, pentru că, luînd bancnotele, actorul ţine să-l asigure că n-a acceptat rolul doar pentru asta. Hazul e că o spune sincer, veţi vedea de ce la final.

Amuzantă e şi adaptarea lui la rolul de şef peste şase „nebuni”. Unul trebuie luat în braţe după ce i se fac reproşuri, unul face crize de isterie cînd porneşte imprimanta, deci „cam de 1000 de ori pe zi”. Altul trebuie încurajat astfel: „Bravo, comiţi erori umane! Evoluezi!”. Altul devine nebun periculos cînd vorbeşte despre toamna la ţară. Cînd se poticneşte, actorul îl convoacă pe adevăratul şef pe „teren neutru”, adică oriunde în afara firmei, în căluşei sau la florărie.

Ce e şeful? Un Hamlet care la orice întrebare răspunde într-un singur fel: „Da, da, da”. Numai regizorul regizorilor putea să-l ia la mişto pe prinţul Danemarcei şi să-i pună în mînă, în loc de craniu, un urs de pluş. O face „pour le plaisir” într-o comedie subtilă şi genială. Spunîndu-ne o poveste ingenioasă, fără morală, dar cu mesaj neliniştitor. În fiecare dintre noi e un actor, acela ne conduce de fapt, el ia deciziile, el preia comanda în momentele-cheie, el e adevăratul şef. Şeful şefilor.