EPISODUL 2 // Reportaj despre fotbalul francez din suburbii

TRICOLORI, PĂZEA! ÎN CARTIERE SE PREGĂTESC VIITORII ZIDANE ŞI HENRY

La zece kilometri vest şi trei sferturi de oră cu metroul de centrul Parisului, se pregătesc viitorii “les bleus”. În suburbie, la Chatillon- Montrouge, unde liniştea zbîrnî ie, iar maşinile […]

TRICOLORI, PĂZEA! ÎN CARTIERE SE PREGĂTESC VIITORII ZIDANE ŞI HENRY

La zece kilometri vest şi trei sferturi de oră cu metroul de centrul Parisului, se pregătesc viitorii “les bleus”. În suburbie, la Chatillon- Montrouge, unde liniştea zbîrnî ie, iar maşinile de salubrizare mă- tură străzile deja curate şi aproape pustii.

Pe poarta stadionului “multisports”, ies părinţi cu juniorii de mî- nă. Mai sus, pe aceeaşi stradă, se văd împrejmuirile de beton ale stadionului de fotbal. Un stadion de cartier, mic, dar funcţional, cu teren sintetic şi cu porţi noi-nouţe. Aici e şi sediul clubului Montrouge. Are echipe în 13 competiţii, cele mai multe pentru copii şi tineri.

Sfatul piticilor
Lîngă gazonul de un verde imperturbabil, pîlcuri de puşti. Sînt de toate culorile, metişi, blonzi, roşcaţi, mulatri, negri cu zulufi. Toţi, fără deosebire, atîrnă eroic de genţile cu echipament. Unii se fîţîie cu mîinile în buzunarul de la piept, alţii bat mingea, pîndind venirea părinţilor.

Cel mai mărunt, un mic arab, poartă o căciulă tricotată cu urechi şi un fîş decolorat. E Nicolas, are 11 ani şi a venit însoţit de fraţii lui, cu cercei în urechi şi scurte de piele. De cîte ori spune ceva, trage cu ochiul la ei.

– Eşti de la club?
– Da, de aici.
– Vrei să fii fotbalist?
– Da.
– Ca Henry?
– (pauză de gîndire) Nu, ca Zidane.
– De ce?
– Nu ştiu (ridică umerii cu tot cu geantă). E cel mai bun, nu?

Cei mai înalţi decît el îl privesc cu respect. Apare şi un “minicocoş“, un prichindel cu ochelari şi pistrui, care tremură cu mîndrie în echipamentul “les bleus”.

Cu un braţ pe umărul tatălui şi cu altul pe umărul fratelui, Ben Arfa zîmbeşte spre ei dintr-o vitrină cu decupaje din ziare. E o poză publicată în 1999, în paginile de sport din “Ouest-France”. În articolul de sub fotografie, cuvintele “Montrouge”, “Ben Arfa”, “11 ani” şi “Zidane al anului 2010” sînt subliniate cu marker roşu. Aici, într-un stadion de cartier, “copilul-minune” de origine tunisiană “visa să fie Maradona”.

Se caută copii-minune!
Tribune de lemn, nu mai mult de o sută de locuri, vestiare pentru pitici şi un fel de cabine de şantier, cu perdele la geamuri, pe post de birouri. La poarta din dreapta, două cărucioare de supermarket. Unul plin ochi cu mingi, celălalt cu jaloane şi steguleţe. Dincolo de teren, garduri de sîrmă de jur împrejur şi, dincolo de ele, blocurile.

Puştii dau mîna cu antrenorii şi o iau pe rînd spre poarta stadionului. Merg uşor înclinaţi, în direcţia gen- ţilor. La ieşire, lîngă panoul cu Ben Arfa, apar tătici, mămici, bunici, fraţi, surori. Unii pleacă, alţii vin, pentru probe. E o zi specială, o “journee de detection”.

A venit o delegaţie de la Montpellier, clubul nostru partener, să caute talente, explică Philippe Arnold, unul dintre antrenorii de la Montrouge. Vin juniori din cartier, dar şi din alte părţi.

După o astfel de zi cluburile au început să liciteze pentru băiatul de 12 ani care era Ben Arfa. Pînă la urmă, a ajuns în centrul federal de formare de la Clairefontaine. Trei ani mai tîrziu, îl lua Lyonul. Noul Zidane a debutat în Ligue 1 la 17 ani, într-un meci cu Nisa, pe 6 august 2004. Cu cinci ani în urmă, încă juca la Montrouge.

Fabrica de vedete
Hatem Ben Arfa, atacantul Lyonului şi noua revelaţie din “naţionala” Franţei, nu e singurul care şi-a început cariera aici. Mai sînt Dominique Malonga (atacant, 19 ani, Monaco, AC Torino) şi Habib Bamogo (26 de ani, OM, Nice). Şi încă mulţi alţii, risipiţi prin Ligue 1, în străinătate sau în centrele de elită.