EPISODUL 1 // Franţa a dat Revoluţia, luxul şi fotbalul ieşit din tipare

Tour Eiffel? E doar un breloc înşurubat în cer pentru plăcerea turiştilor. O jucărie stranie, care clipeşte la ore fixe, aidoma buchetelor de turnuleţe fluorescente vîndute la picioarele lui de africani, laolalta cu poşete Prada şi sticle de şampanie. Zece […]

Tour Eiffel? E doar un breloc înşurubat în cer pentru plăcerea turiştilor. O jucărie stranie, care clipeşte la ore fixe, aidoma buchetelor de turnuleţe fluorescente vîndute la picioarele lui de africani, laolalta cu poşete Prada şi sticle de şampanie. Zece euro. Cumpăraţi? Cumpăraţi aceasta poză? Nu vă pripiţi. Există şi o altă Franţa. Cea reală. Mult mai spectaculoasă şi mai savuroasă decît cea din ghiduri. Franţa pe care n-ai timp s-o pozezi pentru că nu stă locului o clipă. Ţara care a dat lumii luxul şi Revoluţia, artişti şi fotbalişti care au spart tiparele: Platini, Zidane, Ribery, Henry. Culorile, mirosurile şi accentele se schimbă de la o regiune la alta, dar peste tot se simte un „nu-ştiu-ce”, o graţie străveche din care s-au născut deopotrivă moda, TGV-ul, cordon-bleu, lavanda şi glezna lui Zizou.

Metroul profund
Spectacolul vieţii pariziene circulă cu transportul în comun. E mai mult decît infrastructură, e un menuet ingineresc. Dacă nu-ţi faci abonament pentru bicicletele puse la dispoziţie de primărie, iei metroul. Acolo dai de Franţa profundă. La propriu. Culoarele de acces coboară şi coboară ca-n Jules Verne pîna în centrul pămîntului. Dacă va fi nevoie, vor săpa pînă în cealalta emisferă, chit că ar nimeri în atolul Mururoa. Staţii pe patru nivele, trenuri care vin din trei în trei minute, kilometri de benzi rulante, hărţi şi indicatoare la tot pasul. Chiar şi în orele de virf, aglomeraţia e suportabilă, iar traficul de suprafaţă – respirabil. De la metrou, ieşi direct în statia de RER, trenuri rapide care leagă centrul de suburbii. Sau în statia de cale ferată, unde stau aliniate ciocurile oţelite ale TGV-urilor.

Pîine şi „smic”
Unde e boema? La muzeu. Unde e poezia? În afişele publicitare, cu rame aurii ca tablourile din Louvre. Dacă o căutaţi neaparat. Bistroul unde pictorii flămînzi şi geniali pindeau cosul cu baghete, ca sa fure un colt de piine, a devenit un lant de patiserii. Care se numesc, cum altfel? „Colţul de piine”. Prin gurile căpcăunilor gotici de la Notre Dame, ies ţevile pe unde se scurge apa de ploaie. Asta e Franţa: 1 euro croissantul, 2 euro cafeaua, 2,5 euro cartela de metrou. La un salariu minim de 8,4 euro pe oră. Spiritul practic camuflat elegant. Mitul transformat în produs de serie. Colţul de pîiine, stropul de frumos. Năluca luminoasă a unui RER traversind Sena.

Brînza, vinul şi Zidane
Parisul, cu inelele lui concentrice, e centrul geometric al tururor reţelelor. În afara lor, rămin puţine lucruri. Pînă şi pentru oamenii străzii, „les sans-abris”, s-au inventat sisteme. Nişte voluntari le-au aranjat corturi pe Canalul Saint-Martin, pe malul Senei. Şi într-un elan pompos şi tandru le-au schimbat numele din „SDS” (fără domiciliu stabil) în les „Don Quichotes”.