Dică

Ce-o fi mai rău, să pleci sau să nu ştii încotro pleci? Să pleci de la Steaua, să laşi suporterii… Dică nu-şi propusese asta cu orice preţ. Era probabil ultimul pe lista lui cu lucruri de făcut la mijlocul terenului […]

Ce-o fi mai rău, să pleci sau să nu ştii încotro pleci? Să pleci de la Steaua, să laşi suporterii… Dică nu-şi propusese asta cu orice preţ. Era probabil ultimul pe lista lui cu lucruri de făcut la mijlocul terenului şi al carierei.

Avea de ales? Nu. „Ăştia care se cred Maradona”, cum l-a taxat patronul, „ăştia” n-au niciodată de ales. Sînt legaţi strîns de talentul lor, ca artificiile de rachetă. Trebuie să „explodeze”, la un moment dat, să strălucească. Şi nu pot străluci decît sus, în înaltul cerului, nu sub călcîiul jupînului.

Dacă rămîne, ar pierde tot: demnitate, respectul de sine, gustul fotbalului mare, reflexele profesioniste. Pierde mai ales dreptul sacru al jucătorului de a arăta ce poate. Dică nu e un talent de Liga 1, ci de Liga Campionilor.

Dacă ar rămîne, ar avea soarta artistului dintr-o povestire. Ţinut în cuşcă şi arătat la circ, „Veniţi să vedeţi artistul care moare de foame”. Nu, Dică n-ar muri de foame, ar muri de silă.

Cel mai rău pentru el ar fi să rămînă. Cel mai trist, şi pentru el, şi pentru fani, e că putea să rămînă. Nu era nici o grabă să plece, dacă la Steaua nu se întîmpla ce s-a întîmplat.