Trofeul

Handbalistele tricolore au pus mîna pe un trofeu rar. Extrem de rar, în sportul românesc. Nu e vorba de locul în clasament, ci de momentul superb cînd au redus la tăcere o sală care mai avea puţin şi se prăvălea […]

Handbalistele tricolore au pus mîna pe un trofeu rar. Extrem de rar, în sportul românesc. Nu e vorba de locul în clasament, ci de momentul superb cînd au redus la tăcere o sală care mai avea puţin şi se prăvălea peste ele. Răsturnarea spectaculoasă din ultimele minute ale „sfertului” cu Franţa e marea lor reuşită.

Aşa ceva s-a mai petrecut demult, într-o sală din Montreal, cînd o fetiţă pe nume Nadia amuţea o lume şi bloca o tabelă de afişaj. S-a mai petrecut în ’94, cînd tribunele cu argentinieni dezlănţuiţi au îngheţat în arşiţa de pe Rose Bowl. Şi încă de cîteva ori, nu mai mult. Momente din acestea noi, românii, le numărăm pe degete, aşa cum ne numărăm legendele.

Tot vorbind despre mentalitate, psihic şi alte lipsuri ale sportivilor români, am neglijat discuţiile despre valoare. Tot uităm să precizăm că nu există mentalitate de învingător fără valoare. La handbal feminin avem valoare. Dovada? Fetele lui Tadici au izbutit să răsucească butonul şi să închidă vacarmul din Bercy.

Cît despre rusoaice, le vom bate într-un viitor îndepărtat, cu un handbal robotizat. Pînă atunci, să nu ne facem nici iluzii, nici sînge rău. Cîtă vreme sportivii sînt încă oameni, jocul înseamnă mult mai mult decît scorul de pe tabelă şi medaliile de la gît. Înseamnă uneori un freamăt de surpriză, urmat de o tăcere rezonantă, copleşitoare, de neuitat.