Americanii sînt atît de ruşi

„Aceasta este o poveste care trebuie citită în pat, într-o casă veche, într-o noapte ploioasă”*. Pregătiţi-vă aşadar pentru un thriller la gura sobei. E specialitatea lui John Cheever, care atacă întotdeauna prin învăluire. Alege un loc neînsemnat, un tîrg pierdut […]

„Aceasta este o poveste care trebuie citită în pat, într-o casă veche, într-o noapte ploioasă”*. Pregătiţi-vă aşadar pentru un thriller la gura sobei. E specialitatea lui John Cheever, care atacă întotdeauna prin învăluire. Alege un loc neînsemnat, un tîrg pierdut în America profundă, să zicem, cu locuitori neînsemnaţi. Ce poate fi înfricoşător în toate astea? Tocmai neînsemnătatea. Ce poate fi înspăimîntător în ordinea de furnicar a micilor comunităţi? Tocmai ordinea. Tocmai viaţa asta care se desfăşoară liniştit după un cod de bare.
 
La capătul visului american, se află furnica umană. Cheever o pune tacticos sub lupă şi îi redă, ironic şi vag afectuos, demnitatea. Bătrînii lui nu fac tandem cu marea, ci cu heleşteul. Lemuel Sears, veteran de război, fost negustor de cipuri, tată sceptic de fiică sceptică şi romantic incurabil, duce bătălii grele pentru un colţ de lume. Iazul lui Beasley e ultimul rest de paradis, cotropit de deşeurile inevitabile ale progresului. Cheever ne prezintă cea mai tare bătălie pe pămînt american de la Războiul Civil încoace: lupta dintre individul biodegradabil şi ambalajul lui de plastic. Ce e înspăimîntător în America asta? Că se schimbă prea vertiginos, pentru a mai putea reprezenta un „acasă”. De la o zi la alta, vechiul e înghiţit de nou, noul devine vechi, nimic nu e stabil, totul e portabil. Locuinţe portabile, slujbe portabile, familii portabile, valori portabile. „Totul pare fi făcut pentru a fi mutat. Oamenii, mobilele, scările, clădirile, străzile”. Bătrînul Sears se zbate pentru a salva heleşteul şi „iluzia întoarcerii acasă”, pe care o are numai cînd patinează pe apele lui îngheţate. În zbaterea asta, iese la iveală rusul din american, abisurile slave de sub pălăria country. Totul pare simplu, dar e tare întortocheat. Totul pare un paradis, dar este un infern. Un ţarc standard, pe bază de înlocuitori. Înlocuitori de familie, de trib, de religie, de preoţi, de vraci, de sfatul bătrînilor, de vînătoare şi pescuit, de natură, de tot ce obişnuia să însemne viaţă.
 
Ce e înspăimîntător la americanul mediu? Tocmai atributul ăsta de „mediu”. Tocmai faptul că nu există. Fericire medie, inteligenţă medie, ambiţii medii. Nu există. Există doar un fals de proporţii care nivelează statistic omul pînă la condiţia de animal domestic. Saltul înapoi, spre om, se plăteşte prin nebunie. Sau crimă. Asta ne spune Cheever, cu povestirea lui învăluitoare, ca un quilt indian made by Dostoievski. Că America nu e a psihologilor, nici a psihiatrilor, ci a psihanaliştilor, în veacul vecilor.
 
Care e visul american? Să trăiască şi nevroza vecinului! Spooky, nu? Iar deviza celei mai libere dintre naţiuni nu e „In God we trust!”, ci „In Freud we trust!”. Şi mai spooky, dar adevărat: „Vocabularul freudian pătrunsese adînc în limbajul de zi cu zi şi cînd chelneriţa de la localul unde mîncau şoferii de camioane îţi vărsa berea, zicea: Au. A fost o scăpare freudiană.”. Pentru neavizaţi, „freudian e cînd îţi scapă ceva din mînă, bagă la cap!”. *”Totul pare un paradis”, John Cheever, Editura Polirom, 2007Poti citi articolul si pe www.liternet.ro.