Şmecherie

„Se crede şmecher, dar aici, la noi, îi zicem golan”. Fraza îi aparţine lui Marian Iancu şi se referă la Zenga. Dar nu e clar la cine se referă „noi”. La personalităţile şefului lui Poli? La dosarele lui? La capetele […]

„Se crede şmecher, dar aici, la noi, îi zicem golan”. Fraza îi aparţine lui Marian Iancu şi se referă la Zenga. Dar nu e clar la cine se referă „noi”. La personalităţile şefului lui Poli? La dosarele lui? La capetele de acuzare? La partenerii lui de inginerii? La colegii de pe listele DNA? La acţionarii din fotbal în general?

Sau poate aşa vorbeşte Iancu despre sine, la plural, ca Regele Soare: „Noi, Iancu de Giuleşti, patron de Timişoara, serenissim de Piaţa Chibrit, poruncim etc etc”. Mîine-poimîine, te pomeneşti că va pretinde să fie numit „Majestate”, „Înălţimea Ta”, „Preafericitul”, „Preaurmăritul”. Poate că Iancu se crede o instituţie: noi, Fondul de Golăneli şi Maşinaţiuni, noi, Curtea de Parveniţi Aciuaţi Preventiv în Fotbal de Teama DNA.

Să ne explice care-i şmecheria cu acel „noi”. Numai în comunism unul singur vorbea în numele „tutulor”. Acum poţi să te exprimi liber. Cu condiţia să nu fii laş. Poţi să spui fără teamă ce crezi: „Eu, cutare cutăriţă, cred că Zenga e aşa şi pe dincolo”. Dar Iancu n-are curajul propriei opinii. Se ascunde în spatele altora, nevăzuţi, nenumiţi, necitaţi ca martori. „Noi”.

„Noi”? Care „noi”? Unde „la noi”? La noi, în celulă? La noi, în curtea vilei? La noi, în hummer? La noi, la oficială? Că „la noi, în România”, n-are dreptul moral să spună. N-am ajuns chiar atît de rău ca popor să vorbească Marian Iancu în numele nostru.