Ruşine pe bani

Maria Andrieş despre o politică falimentară a Stelei

Arta biletelor face parte din arta spectacolului. Conducerea Stelei n-o stăpîneşte nici pe una, nici pe cealaltă. Se mişcă în contratimp. Cînd cererea era mare, ghişeele erau puţine. Acum au înmulţit casele. […]

Maria Andrieş despre o politică falimentară a Stelei

Arta biletelor face parte din arta spectacolului. Conducerea Stelei n-o stăpîneşte nici pe una, nici pe cealaltă. Se mişcă în contratimp. Cînd cererea era mare, ghişeele erau puţine. Acum au înmulţit casele. Cîte două la fiecare cumpărător. Dar prea tîrziu. Cererea a scăzut subit. De ce? De ce nu mai dă lumea năvală, ca anul trecut, la meciurile din Liga Campionilor?

În primul rînd, a dispărut atracţia noutăţii. Da, vin echipe mari la Bucureşti. S-a mai întîmplat, publicul şi-a făcut o idee pe viu despre cel mai în vogă show fotbalistic din lume. Dar obişnuinţa nu presupune neapărat scăderea interesului. Ci o aşezare a publicului, fidelizarea lui şi afluenţa constantă la meciuri. Obişnuinţa cu binele nu înseamnă pustietate în faţa caselor de bilete.

Dar românii nu s-au obişnuit cu binele după meciurile Stelei de anul trecut. Dimpotrivă. Refuză obişnuinţa cu răul. Refuză să fie umiliţi pe banii lor, cum s-a întîmplat anul trecut, cum se va întîmpla, foarte probabil, şi anul ăsta.  E o tendinţă asta, cam nouă şi destul de serioasă. Să vrei să fii respectat pe banii tăi. Iar în fotbal, să-ţi respecţi publicul înseamnă să joci, nu să faci figuraţie jalnică. Dacă şefilor stelişti le place să-şi bată joc de echipă, nu e obligatoriu ca şi fanii să simtă la fel. Nu trebuie să conteze pe faptul că fanilor le place să asiste la bătaia de joc. Spectatorii sînt cei care dictează în fotbal, cei care ridică ştacheta şi vai de cei care vor încerca să se strecoare pe sub ea.

Şefii Stelei au scumpit biletele. Nu în funcţie de cursul euro-leu, ci după regulile nescrise ale profitului. Ce oferă în plus clubul din Ghencea pentru plusul de bani? Un stadion de Ligă, OK, dar biletul la meci nu e bilet la muzeu. Nu vii să vizitezi stadionul şi să admiri gazonul. Vii la spectacol. Iar spectacolul presupune două echipe. Ce garanţii oferă conducătorii Stelei că trupa lui Pedrazzini va avea replică în faţa lui Arsenal? Debitul verbal al lui Becali? Scandalurile fără pauză competiţională? Ce oferă în plus Steaua la meciurile de Ligă? Faţă de meciul cu Vaslui, de exemplu? Exponatele de lux venite de la Londra? Ştie să-şi pună în valoare jucătorii altfel decît defăimîndu-i? Ştie să-şi vîndă produsul altfel decît lipindu-i o etichetă?

Publicul de fotbal nu mai vrea doar să vadă şi să ţină scorul, vrea să trăiască meciurile. Vrea să simtă ceea ce nu se poate simţi decît pe un stadion. Nu ruşine, nu jenă, nu dezgust. Nu invidie şi frustrare. De astea are parte din plin şi pe gratis. Publicul a intrat deja în civilizaţia spectacolului. Nu mai acceptă să dea un pumn de bani şi să fie jignit în demnitatea lui de consumator. Nu mai plăteşte şi întoarce obrazul de microbist, să mai încaseze o palmă. Nu, nu, românii nu sînt chiar aşa de masochişti. Publicul nostru de fotbal s-a schimbat, are alte aşteptări de la zi la zi. Din păcate, conducerea stelistă îl confundă cu cel de acum un an, de acum zece ani, de acum un secol. Cînd bîlciurile erau la mare căutare. În lipsă de altceva.