Justiţie

Într-o zi ca oricare alta, Joseph K., un funcţionar de bancă, primeşte o citaţie. Pînă aici, a păţit ca şefii din fotbalul nostru. Numai că n-a apărut la televizor, ci într-un roman scris de Kafka.

După citaţie, urmează drumurile la […]

Într-o zi ca oricare alta, Joseph K., un funcţionar de bancă, primeşte o citaţie. Pînă aici, a păţit ca şefii din fotbalul nostru. Numai că n-a apărut la televizor, ci într-un roman scris de Kafka.

După citaţie, urmează drumurile la tribunal, aştepările pe holuri, căutarea febrilă a unui avocat, interogatorii. Apoi procesul, sentinţa şi execuţia. Toate astea, fără probe. Pînă la final, numitul K. nu află nici măcar pentru ce e citat, judecat şi condamnat.

Pe vremea lui Kafka sau în zilele noastre, justiţia e aceeaşi. Acelaşi mecanism, cu tot felul de rotiţe, arcuri şi lagăre cu rubin, ca de ceasornic. În linii mari, mecanismul nu se schimbă. Se schimbă doar sensul de funcţionare. Ceasul poate arăta timpul înapoi: întîi verdictul, apoi procesul. Sau înainte: întîi procesul, apoi verdictul. Depinde cum e întors. În primul caz, justiţia devine o maşinărie inumană, în care o dată intrat e imposibil să-ţi dovedeşti nevinovăţia. Asta e justiţia absurdă, a la Kafka.

În celălalt sens, cînd ceasul arată un timp normal, justiţia devine un mecanism uman. Chiar foarte uman, în care e greu, foarte greu, uneori imposibil să dovedeşti vinovăţia cuiva. Asta e justiţia justiţie.

În tribunalul lui Kafka, intrai nevinovat şi ieşeai condamnat, în lipsă de probe. La Parchet, poţi intra vinovat şi ieşi la fel de vinovat, dar liber, în lipsă de probe. Un mecanism defect, s-ar zice. Ba nu! Un mecanism care funcţionează. Dovada? Chiotele cu care Becali şi alţii ne anunţă că „n-au dovezi!”. Dar ceasul ticăie, timpul curge normal. Iar cu timpul vin şi dovezile. Uite-aşa, într-o zi ca oricare alta.
amnat.