Eroi

Orice ieşire din scenă are ceva teatral. Fie că refuză drama, ca Mourinho, fie c-o subliniază, ca Hagi. Dar tot teatru e. Teatru viu.

Aşa cum Hagi crede în vocaţia lui de antrenor, Moliere a crezut multă vreme că are […]

Orice ieşire din scenă are ceva teatral. Fie că refuză drama, ca Mourinho, fie c-o subliniază, ca Hagi. Dar tot teatru e. Teatru viu.

Aşa cum Hagi crede în vocaţia lui de antrenor, Moliere a crezut multă vreme că are vocaţie de tragedian. S-a convins că nu-i aşa abia după o cantitate impresionantă de ouă stricate şi cotoare de măr primite în cap. Nimic mai trist decît tînărul pipernicit care declama împleticindu-se monologuri măreţe, în hohotele mulţimii de pe Pont Neuf.

Nimic mai trist şi mai inexplicabil decît această iluzie. Nepotrivirea sărea în ochii tuturor, numai în cei ai lui Moliere, nu. Într-un anume sens, geniul e o formă de orbire. Care face ca eroii să fie cei mai vulnerabili dintre pămînteni. Au nevoie de o ploaie de cotoare, ouă şi critici în cîmp deschis, ca să-şi verifice teoriile. Hagi a avut parte de toate astea. Dar n-a avut timp. Nici măcar o mie de minute. A ieşit din scenă în mijlocul piesei, mai confuz decît intrase.

Cu excepţia lui Becali, care-ştie-tot, nu ştim cum funcţionează geniul. Nici în teatru, nici în fotbal. Ştim doar că se exprimă de capul lui şi unde pofteşte. Pe banca tehnică, în teren, în culise, sub presiune sau în linişte deplină. După ani de fluierături, Moliere a aflat cu vîrf şi îndesat că n-are rost să joace în tragedii. La Steaua, Hagi n-a aflat ce poate ca antrenor. A aflat doar că nu e dotat pentru farse. Pur şi simplu n-are talente de bufon.