Tragic people

Maria Andrieş crede că miştoul dăunează grav fotbalului

„Tragedia neamului românesc e că te autodenunţi şi nu păţeşti nimic”, a constatat cu patos cetăţenesc Iuliu Mureşan. Aşa-i, s-au dus vremurile cînd un denunţ, făcut cum şi unde trebuie, valora ceva, […]

Maria Andrieş crede că miştoul dăunează grav fotbalului

„Tragedia neamului românesc e că te autodenunţi şi nu păţeşti nimic”, a constatat cu patos cetăţenesc Iuliu Mureşan. Aşa-i, s-au dus vremurile cînd un denunţ, făcut cum şi unde trebuie, valora ceva, o viaţă de om sau mai multe. Acum nici denunţurile nu mai sînt ce-au fost. Dar nu asta e tragedia neamului românesc, dimpotrivă. Tragedia noastră vine din prea multă comedie.

Tragedia e că rîdem de Gigi Becali. Şi aici ne ratăm drama. Ne scapă fondul mizer al lucrurilor, mascat sub ambalajul amuzant. La urma urmei, ce-i rău aici? Omul face caterincă. „Rog Parchetul să nu intervină, am glumit!”. Ce, nu mai are omul voie să glumească? Ba sigur că da, dar cu unele lucruri se glumeşte, cu altele nu. Tragedia e că am ajuns să nu mai ţinem cont de asta. Să nu ne mai pese. Miştoul a atins culmi periculoase şi noi rîdem. Se jură pe Biblie? Haios! Elitele sînt maimuţărite? Aşa le trebuie! Dacă tot nu ne-a mai rămas nimic sfînt, măcar s-avem de ce rîde.

Care-i problema? Becali e amuzant. Numai că nu ştim cînd glumeşte şi cînd nu, cînd minte şi cînd nu. Iar un amestec bine dozat de adevăr şi minciună e mai periculos decît minciuna însăşi. Măcar de la Fane bodyguardul ştii la ce să te aştepţi şi cum să te fereşti. Dar de minciuna îndoită cu adevăr n-ai cum să te aperi, mai ales dacă amestecul e funny.  

Tragedia e că visul românesc e taman opusul visului american. Nu o poveste de succes, ci o şmecherie de succes. Nu mai e o ruşine să trişezi, ci să te ruşinezi că nu trişezi. Nu mai e o ruşine să furi, ci să furi puţin. Mita se dă în văzul lumii, apoi în reluare, la televizor.

Ce-i rău? Tocmai asta-i rău, că nu mai ştim care-i răul, nici care-i binele. Am prins drag de nuanţe şi am uitat cum arată albul şi negru. Confundăm clovnii cu liderii, speculanţii cu afaceriştii, victimele cu vinovaţii, morala cu divertismentul, banii cu valoarea, rîsul cu plînsul. Asta-i tragedia, domnule Mureşan. Că nu facem altceva decît să rîdem, într-un elan de inconştienţă colectivă. Rîdem de Gigi Becali, rîdem de Borcea, rîdem de circul pe care-l pun în scenă. Ne amuză că se poate face atîta haz din fotbal, un joc frumos, dar plicticos cînd se ocupă de el specialiştii.

Nu că hoţii strigă „Hoţii!”, mincinoşii strigă „Mincinoşii!”, iar turnătorii strigă „Turnătorii!”, nu asta e tragedia, domnule Mureşan. Nici că foştii nomenclaturişti ne spun care-i tragedia neamului, după ce au pus niţel, după grad, umărul la ea. Tragedia e că rîdem de Becali, de Borcea şi de ceilalţi, şi rîdem, şi rîdem, iar cînd o să ne plîngem de milă, va fi prea tîrziu. Şi nici nu vom avea măcar tupeul să recunoaştem că ne merităm soarta.

Tragedia e că la urmă nu va rîde decît Becali.