Obsedanta linişte

Maria Andrieş comentează reacţia lui Hagi

Între a se rupe de Steaua şi de munca lui şi a accepta umilinţa din partea patronului, Hagi a ales răul cel mai mic. Umilinţă e aşa un cuvînt mare şi egoist, în cazul […]

Maria Andrieş comentează reacţia lui Hagi

Între a se rupe de Steaua şi de munca lui şi a accepta umilinţa din partea patronului, Hagi a ales răul cel mai mic. Umilinţă e aşa un cuvînt mare şi egoist, în cazul ăsta. Nu de cuvinte mari ducem lipsă în fotbal, ci de caractere tari.

„N-o să judec niciodată pe cei care sînt mai sus ca mine”. Dar cine e mai sus decît Hagi în fotbalul nostru? Becali? Mircea Sandu? Mutu? Într-o ierarhie a valorilor, nimeni nu se ridică deasupra lui, în ierarhiile muritorilor, însă, există şefi, probabil şi contracte, şi lideri de vestiar, lideri de palat. Cînd afirmă că nu judecă, Hagi cere de fapt să nu fie judecat.

El se judecă numai cu istoria. Aici şi acum, merge după un raţionament care nu admite nuanţe. Pune mai presus Steaua decît propriul orgoliu. Decamdată. Cît e dispus să suporte din partea patronului, cît vor rezista nervii lui, nici el nu ştie. E o cursă contracronometru cu el însuşi. Calmul exterior, neclintirea simplă ascund fără îndoială furtuna dinăuntru. Deocamdată, îl vedem pe Hagi cel realist, Hagi cel pozitiv, Hagi cel care lasă de la el. Dar pînă la urmă va ieşi la iveală şi Hagi cel mîndru, Hagi cel liber, Hagi cel mai presus de judecata patronului. E doar o chestiune de timp.

Aici şi acum, judecînd de azi pe mîine, aşa cum se judecă în fotbalul trăit, antrenorul Stelei ştie un singur lucru, strict şi necesar: trebuie să treacă echipa de etapa următoare şi de BATE. Apoi poate să-şi tragă sufletul. Să se gîndească la detalii. Nu e vina lui că românii nu cunosc decît extremele, că au trecut din comunism direct în sclavagism. Nu aşa trebuie să fie lucrurile, dar Hagi a decis că nu cu el vor începe ele să se schimbe. El a decis să rămînă şi să ignore. Deocamdată.

„Ca să ajungi la un rezultat contează foarte mult detaliile”. Aici şi acum nu e timp pentru detalii de ordin personal, cum ar fi demnitate, prestanţă, respect. E timp doar pentru decizii în numele binelul impersonal. Binele echipei. Liniştea ei, nu liniştea antrenorului. Liniştea asta devenită aproape o obsesie, un obiectiv în sine, o performanţă extraordinară, un lux de vremuri tulburi. Obsedanta linişte. Are cu adevărat cineva parte de ea, vreodată?