Mici apocalipse

Bine mai spunea un scriitor francez, ceea ce îngrijorează lumea actuală sînt micile apocalipse cotidiene, nu marea Apocalipsă. Numai pe şefii de la Dinamo nu pare să-i mai îngrijoreze nimic.

Înfrîngerea cu Vaslui a fost clasată la accidente nedorite, lotul […]

Bine mai spunea un scriitor francez, ceea ce îngrijorează lumea actuală sînt micile apocalipse cotidiene, nu marea Apocalipsă. Numai pe şefii de la Dinamo nu pare să-i mai îngrijoreze nimic.

Înfrîngerea cu Vaslui a fost clasată la accidente nedorite, lotul a rămas la categoria 24 de stele, minus 300 de dolari amendă. Plus Giovanni, care se pregăteşte să intre în scenă, în căutarea altei afaceri Chivu. De unde va pica de data asta comisionul? De la Ştefan? De la Mărgăritescu? De la Zicu?La început de sezon, campioana merge pe teoria eforturilor minime, zisă şi a lui La Pas. Efortul minim al prezenţei în teren e suficient pentru a cîştiga un meci. Efortul minim de a îmbrăca tricoul roş-alb ajunge pentru a fi un mare jucător. Efortul minim de a te lua cu mîinile de cap previne un dezastru cu Lazio.

Şi sub pojghiţa mulţumirii de sine, se străvede o echipă mai vulnerabilă decît sînt gata să recunoască acţionarii. Punctele slabe n-au apărut de azi pe mîine, valoarea nu s-a subţiat dintr-o dată, doar că Dinamo n-a mai fost pusă serios la încercare de multe luni. Aveau nevoie de un şoc, poate de mai multe, să iasă din starea estivală.

Au avut parte de o vacanţă lungă, mult prea lungă pentru ritmul în care se schimbă lucrurile în fotbalul de astăzi. Pe lîngă faptul că nu prea mai sînt echipe slabe în cupele europene, nici în Liga 1 nu mai sînt adversarii de altădată. Granzii nu mai merg ca pe autostradă de la un capăt la altul al ţării. Nu se mai dă nimeni la o parte din calea lor. Nu se mai pun autocare inerte în poartă, adversarii provinciali nu se mai masează livizi în careu, aşteptînd bombardamentul de voie al favoriţilor. Marginile s-au pliat pe centru, figuranţii au şi ei replici, surprinzătoare, curajoase, dacă nu de-a dreptul nebuneşti. Cine s-ar fi gîndit la un Vaslui atacînd poarta dinamovistă din prima repriză? Sau cine şi-ar fi imaginat Gloria lui nea Jean egalînd în ultimul minut, în Giuleşti? Cine ar fi luat în calcul posibilitatea spectacolului la un meci între Urziceni şi „U” Cluj? Sau la Poli – CFR?

Va fi un campionat nu doar mai strîns, dar şi mai dens în fotbal ca niciodată. În cazul ăsta, nu-ţi poţi permite să nu faci nici o mişcare. Să nu exersezi decît ratările, să răspunzi printr-un gest plictisit cînd adversarii se întăresc. Nu e clar de ce a picat transferul lui Pleşan, că n-a vrut el, că n-au insistat şefii lui Dinamo, că a fost pe bani. Dar în nici un caz pentru că fostul polist ar fi fost în plus în Ştefan cel Mare. În lotul campioanei, pe lîngă cele 24 de stele, care stau pe umerii cîtorva jucători, restul sînt supernove reciclate, pitice roşii, albe sau gratuite. Lipsa de omogenitate se simte în joc, lipsa de motivaţie se vede în faţa porţii. Iar presiunea „dublei” cu Lazio nu apare nicăieri. Decît în cutele care se adîncesc sumbru, ca harta unei mici apocalipse, pe fruntea lui Rednic.