Demoni domestici

Există o mistică a tragerilor la sorţi, care începe cu pumnii strînşi înainte şi continuă cu explicaţiile ezoterice, rosicruciene şi masonice, de după. A avut Dinamo ghinion? Cînd şansele să-i pice un adversar slab erau foarte mici, cînd numele tari […]

Există o mistică a tragerilor la sorţi, care începe cu pumnii strînşi înainte şi continuă cu explicaţiile ezoterice, rosicruciene şi masonice, de după. A avut Dinamo ghinion? Cînd şansele să-i pice un adversar slab erau foarte mici, cînd numele tari dădeau pe-afară din urnă? Depinde ce se înţelege prin ghinion: să faci insolaţie cînd stai la soare sau să plouă numai în dreptul tău?

Tragerea a confirmat calculul probabilităţilor, iar „cîinii” s-au ales cu un rival redutabil, o echipă italiană, ofensivă pe deasupra, în descrierea lui Bergodi. Lazio foloseşte o reţetă de succes care la Dinamo încă se află în perioada de probe: stabilitatea. Stabilitate la lot, pe banca tehnică şi, de cîţiva ani, stabilitate financiară. Stabilitatea a urcat-o pe Lazio pe locul trei în „il calcio”, cu toată penalizarea dictată după „Moggiopoli”.

Adversarii dinamoviştilor n-au vedete, dar îl au pe „il bomber” Tomasso Rocchi, un atacant de 16 goluri în 36 de meciuri. În rest, tot felul de nume familiare prin vestiar, Simone Inzaghi, albanezul Tare. Şi portarul Marco Ballotta, o descoperire marca Mircea Lucescu, din perioada cînd antrena la Brescia. Mă rog, „descoperirea” are 43 de ani, dar în traducere italiană asta-nseamnă vreo douăj’ de ani bătuţi pe muche. Cu prospături din astea a luat Milan Liga.

Dar cel mai de temut la formaţia din Roma sînt ultraşii. Pătimaşi, organizaţi, antrenaţi pentru lupte de stradă. Şi, parte dintre ei, asociaţi cu mişcările de extremă dreaptă, simpatizanţi fascişti. „Irreducibili Lazio” se pot manifesta mai sălbatic chiar decît huliganii englezi. Chiar faţă de propria echipă, dacă nu e pur ariană. Pentru meciul din deplasare, spartanii dinamovişti nu trebuie să se aştepte la infern, ci la ceva mult mai rău. La un circ roman, în toată cruzimea lui fastuoasă.

Tocmai acum, cînd spectrul violenţei pe stadion bîntuie campioana României, Dinamo are prilejul să simtă pe propria piele, altfel decît prin nehotărîri anulate de indecizii, efectele barbariei deghizate cu fular.

Se pare că asta e soarta echipelor noastre, a antrenorilor lor, să-şi confrunte demonii domestici, să-şi pună la bătaie experienţa, să-şi regleze conturile cu destinul. De parcă Hagi trebuie să ia la rînd toţi adversarii slabi, să răzbune barajul cu slovenii. De parcă Grigoraş ar fi jucat în Bulgaria doar pentru că urma să-i iasă în cale Lokomotiv Sofia. Iar Andone a antrenat inexplicabil un an în Cipru, ca să pregătească „dubla” cu Famagusta. Asta e tragerea la sorţi, o chestie aproape mistică. Adică emoţională. Şi cinică.