Rivali la toartă

Andone şi Rednic. Ce-i desparte şi ce-i face de nedespărţit? Ce se află dincolo de ironiile rituale care ţin loc de salut? Prietenie, solidaritate de breaslă sau o rivalitate ruginită şi trainică? Nu stau locului nici unul, nici altul, se […]

Andone şi Rednic. Ce-i desparte şi ce-i face de nedespărţit? Ce se află dincolo de ironiile rituale care ţin loc de salut? Prietenie, solidaritate de breaslă sau o rivalitate ruginită şi trainică? Nu stau locului nici unul, nici altul, se învîrt într-un cerc aproximativ, ca bulele din benzile desenate. Şi se întîlnesc strict în perimetrul băncii tehnice. Cum s-a întîmplat la amicalul cu Eintracht.

Nu vîrsta îi separă. Sînt purii şi unul, şi altul. Ando are 47 de ani, Rednic – 45. Şi cu fălcile încleştate, deci sînt amîndoi „fălcoşi”, cel puţin cînd se întîlnesc. Au păşit în fotbal din şcoala numită Corvinul, descoperiţi, ghici ciupercă de cine?, de „Il Columb”. Dar Rednic a fost mai îndrăzneţ sau mai norocos, proporţia dintre cele două nu e niciodată clară. Şi s-a încăpăţînat să joace, apoi să antreneze în străinătate. De aici aerul independent, cruzimea detaşată, de despot emancipat, pe care le are actualul antrenor al lui Dinamo şi nu le are „fostul”. De aici stilul mai agresiv, tupeul mereu proaspăt şi răzbătător.

Ando e mai răbdător, mai docil, dar are aceeaşi nelinişte iritată, care-l poartă dintr-un colţ în altul al ţării de ingraţi şi magnaţi. Şi-a ascuţit simţurile pe o bucată de fier, pînă s-au tocit. S-a fortificat cu raţionamente pratice, şi-a vopsit speranţele în culori de camuflaj, şi-a pus visele în teci impermeabile, şi-a tras pe ochi gluga pelerinei şi s-a înfipt pe marginea terenului, un monument vioi al nervilor durabili. Ando n-are sarcasmul lui Rednic, dar are vanitatea lui, sentimentul acela, vizibil în rictusul metalic din zîmbet, că înseamnă ceva în fotbalul ăsta fără mamă, fără tată şi, prin urmare genetică, fără caracter.

Andone şi-a păstrat amiciţiile şi protecţiile la Dinamo. N-a uitat, înainte de a-şi lua vacanţă în Cipru, să bată „cuiul lui Pepelea” în banca ocupată acum de Rednic. „Nu se ştie niciodată”, spune Ando. „Ba se ştie: niciodată”, spune Rednic, care taie violent punţile şi dă foc cu frenezie la corăbii cînd părăseşte o echipă. Nu se uită în urmă decît pentru a mai arunca o anecdotă Molotov.

Nici unul nu va ajunge Sir Alex, nu va îmbătrîni în umbra înfloritoare a vreunui club. Vor goni în contratimp pînă la finalul carierei, în căutarea idealului, adică a postului celuilalt. Asta ar fi cam singura ţintă stabilă din carierele lor. Restul, titluri, calificări, cupe, sînt statistici cu semnificaţie variabilă.

Cînd se vor sătura de struguri acri, cîntece cu ţepe şi reverenţe în doi peri, înseamnă ori că s-au pensionat, ori că s-au pensionat. Şi în lumea de dincolo, dacă se vor întîlni, vor fi tot în gardă şi cu carnasierele la vedere. Şi-ar da ghionturi în paradis şi ar ţine cu dinţii şi de locul din iad, să nu i-l ia celălalt. „Să mai aştepte, să stea la rînd”.