Elvis la ţambal

Dacă sînteţi curioşi cum sună „Love Me Tender” la ţambal, daţi fuga să vedeţi „California Dreamin’”! Aşezaţi-vă pe scaun, lăsaţi capul pe spătar şi deschideţi ochii. Urmează un vis lucid. O feerie contemporană cu specific românesc. Se făcea că într-un […]

Dacă sînteţi curioşi cum sună „Love Me Tender” la ţambal, daţi fuga să vedeţi „California Dreamin'”! Aşezaţi-vă pe scaun, lăsaţi capul pe spătar şi deschideţi ochii. Urmează un vis lucid. O feerie contemporană cu specific românesc. Se făcea că într-un sat venea un tren. Sau se făcea că un om avea un vis alb-negru şi în visul lui intra un tren color. Trenul era cu americani. Omul se numea Doiaru, profil de războinic cu nume de carte perdantă, tată singur, cu fată rebelă, pusă pe evadări.

Satul se numea Căpîlniţa, un petic fantomatic de Românie, familiar şi totuşi straniu, cu hazul lui inert, cu ofurile lui resemnate. Un sat unde viaţa decurge ca şi visul, fără consecinţe. Un loc unde nu timpul are răbdare cu oamenii, ci oamenii au răbdare cu timpul. Îl lasă să treacă şi nu încearcă să-l oprească. Nu vor să oprească decît trenul, visul, toate posibilităţile lui.

Muncitorii vin la fabrică doar să facă grevă, elevii conjugă verbul „trabajar” şi studiază în cor episodul 395 din „Esmeralda”. Toată lumea aşteaptă ceva, caută ceva, speră ceva, dar nu ştie ce. Pînă cînd apar captain Jones şi puşcaşii lui traşi la indigo. Atunci totul devine serios. „Americanii trebuie să ştie cine sîntem şi ce vrem”. Obsedanta imagine a noastră în ochii străinilor.

Nemescu şi-a construit filmul după toate canoanele visului, ordinea lumii se răstoarnă o dată cu venirea trenului şi începe isteria fericită. Nesfîrşit umorul latent al dialogurilor, savoarea bufă a scenelor de grup. Doiaru, brigand sedentar, fură din marfare, dar vorbeşte despre respectul legii. Primarul organizează „sărbătoarea aniversării satului”, „cu mici, cu bere, cu tot ce trebuie să fie frumos”. Cu folcloriste în haine de cowboy, cu trupa Universul, care execută Misterul lui Dracula, „un moment de balet şi dans”. Cu un taraf care cîntă rock’n’roll. Pînă şi Jones (Armand Assante) intră în nebunia generală şi ţine un discurs mobilizator la căminul cultural.

Despre asta este filmul lui Nemescu, despre coliziunea tragicomică dintre visul românesc şi cel american. Ce este visătorul? Eroul necunoscut al unui prezent improvizat. Doiaru, care afirmă „Asta e gara mea!”, nu „Asta e ţara mea!”. Sau fata lui, cu ciobul de gheaţă al verii californiene înfipt în priviri. Ce este visul? O adresă în formă de soare, un petic de căldură „in such a winter day”. Iar ceea ce ne ţine în picioare în „gările noastre”, este, pînă la urmă, fidelitatea faţă de propriile fantasme. Asta-i tot. Cine sîntem şi ce vrem.