Traiectoria unui băiat bun

Dacă fotbalul românesc ar fi egal cu ultimul transfer, aşa cum antrenorii sînt egali cu ultimul rezultat, am avea un fotbal mare, cu adevărat fuoriclasse. Chivu la Inter înseamnă un român la campioana Italiei. O poziţie prestigioasă. O recunoaştere meritată […]

Dacă fotbalul românesc ar fi egal cu ultimul transfer, aşa cum antrenorii sînt egali cu ultimul rezultat, am avea un fotbal mare, cu adevărat fuoriclasse. Chivu la Inter înseamnă un român la campioana Italiei. O poziţie prestigioasă. O recunoaştere meritată şi aşteptată. Strict şi la obiect.

Pînă începe sezonul, rămîne timp pentru destule nuanţări şi comparaţii. Pentru evaluări şi puneri în context istoric, folcloric, ştiinţific şi mitico-mioritic. Deocamdată, contextul este acesta. Chivu e printre cei mari. Printre cei mai mari. E mutarea strălucitoare, pe care şi-a refuzat-o parcă pînă acum, oscilînd răbdător între puterea de cumpărare a „granzilor” şi puterea de convingere a numelui său. A amînat-o conştiincios, chitit să nu sară două căsuţe deodată din şotronul care-l predestina succesului.

Transferurile-efemeridă, care-l plimbau de colo-colo prin paginile ziarelor, au fost infirmate pînă la unul. Dar tot au confirmat ceva: că numele lui Chivu a pătruns într-o dinamică a valorilor forte din fotbalul european. Nu e un geniu. Geniile se dezvoltă inegal şi abrupt, traiectoriile lor sînt haotice. Spun ce au de spus în fotbal cu întreruperi dezarmante, cu absenţe revoltătoare din propria lor vocaţie.

Chivu nu e un geniu. E un fotbalist valoros. Cît de valoros? Dincolo de judecăţi impresioniste şi sentinţe expresioniste, cît a dat Interul pe el, atîta face. Chivu egal 12 milioane de euro. Fără rest. Fotbalul italian a atins un grad de evoluţie în care nimic nu mai este lăsat la întîmplare. Totul, tactica, transferurile, pregătirea, negocierile, se desfăşoară cu rigurozitate de matematici superioare. Valorile sînt decelate cu minuţie atomistă şi aranjate meticulos în tabele cu fracţii periodice.

Moratti (foto) nu l-a vrut pentru că e urmaşul lui Hagi pe linie tricoloră, pentru că e român, pentru că România e în UE, pentru că vrea să-i facă în ciudă Barcei sau pentru că n-avea ce face cu banii şi cu Pizarro. L-a vrut pentru că se încadra, cu tot cu panglicile din fum de ţigară, în planurile lui manageriale. Mintea lui Moratti funcţionează ca un computer, nu ca un televizor. Aşa că n-au rost relativizările elogioase, nici temporizările sceptice, pe marginea acestui transfer fabulos.

Cu transferurile-bombă din anii ’90, fotbalul nostru şi-a deschis o uşiţă spre Vest, dar s-a împiedicat înainte de a ieşi cu totul în lume. A văzut pragul de sus numit Hagi şi a ignorat pragul de jos, numit campionatul intern. Cu transferul lui Chivu, şi-a făcut rost de o fereastră în acoperiş. Prin care să privească la cerul nerazzurro, căutînd steaua norocoasă a „naţionalei”.