Inadaptare

La Carei, lîngă uriaşul cap de soldat, Boloni arăta ca un turist în Insula Paştelui. Un vizitator într-un peisaj straniu. Cam aşa arată orice român reîntors în patrie. Nu se mai încadrează în ansamblul de monumente schematice şi bălării practice. […]

La Carei, lîngă uriaşul cap de soldat, Boloni arăta ca un turist în Insula Paştelui. Un vizitator într-un peisaj straniu. Cam aşa arată orice român reîntors în patrie. Nu se mai încadrează în ansamblul de monumente schematice şi bălării practice. Nu-şi mai găseşte locul, dacă şi l-a găsit vreodată, prin meandrele concretului de tranziţie.

Boloni s-a rupt nu de ţară, ci de un stil de muncă şi de viaţă. De cîrpeli, improvizaţii şi jumătăţi de măsură. În anii cît a antrenat afară, şi-a pierdut obişnuinţa de a face lucrurile de mîntuială. S-a ataşat de anumite standarde de lucru. A avut naivitatea să le caute şi în ţară. Nu i s-au oferit decît certitudini avare şi incertitudini financiare. Asta e. Trebuie să te numeşti Copos să crezi că e de-ajuns să faci compromisuri pentru a face performanţă.

Din fericire pentru el, pentru fotbal, Boloni nu crede asta. Credea că are un loc în fotbalul din ţară. Dar, pe durata negocierilor cu oficialii rapidişti, s-a convins că nu e aşa. Încă. Pentru el şi pentru mulţi dintre profesioniştii români plecaţi să-şi facă meseria în afară, în loc s-o trădeze sau să renunţe la ea stînd în ţară.

Iată ce spune unul dintre cei rămaşi, în paginile „Dilemei Vechi”: „Eu unul sînt tentat să plec de fiecare dată cînd ajung la o coadă la administraţia financiară, în service, faţă în faţă cu poliţia (…). N-am nici o legătură cu stilul ăsta de tocmeală zilnică cu regulile şi trebuie să-mi repet în fiecare dimineaţă, înainte de a ieşi din casă, cum să mă port ca să trec drept localnic şi nu alien. Mă întreb ce caut eu aici”. O spune Cristian Mungiu, regizorul notat cu 7,08 la Bucureşti şi cu Palme D’Or la Cannes.