Corabia beată

Există două feluri de poveşti: poveşti industriale, serializate şi standardizate, şi poveşti în cantităţi industriale. Poveşti care îşi aruncă firul dincolo de capătul lumii, forţînd orizontul pentru a-şi cuceri propriul lor univers. Şi, odată cu el, publicul. „Piraţii din Caraibe”, […]

Există două feluri de poveşti: poveşti industriale, serializate şi standardizate, şi poveşti în cantităţi industriale. Poveşti care îşi aruncă firul dincolo de capătul lumii, forţînd orizontul pentru a-şi cuceri propriul lor univers. Şi, odată cu el, publicul. „Piraţii din Caraibe”, episodul trei, este o astfel de „story larger than story”. Un basm luxuriant, desfăşurat pe planuri ameţitor de largi şi de înclinate.

Regizorul Gore Verbinski dă peste cap lumea aşa cum o ştim şi ridică din valuri, cu cîteva balansuri ample de cameră, o minunăţie de univers perlat cu mituri, poante şi suspans. Episodul trei are extraporţii de dueluri pe catarg, peregrinări iniţiatice şi ticăloşie la greu. Fetele pleacă la război, demonstrînd reale calităţi de leadership, elfii ajung piraţi, iar piraţii se sparg în figuri politically corecte în şedinţe de criză şi comitete de briză. Totul se transformă, taberele, personajele, mizele, totul se negociază, cu savoare burlescă, cu poftă de joc şi de pericol.

„Imaterialul a devenit imaterial!”, proclamă unul dintre amiralii exterminatori. În filmul lui Verbinski, imaterialul e cît se poate de material, fanteziile sînt tangibile, iar incredibilul, credibil. „La capătul lumii” are consistenţa logică a unui delir buf, densitatea apasatoare a visului. Deschideţi bine ochii, să nu pierdeţi nimic. Nici monştrii cîntînd la orgă şi ştergîndu-şi indignaţi o lacrimă cu tentaculele, nici pe Keith Richards zdrăngănind cu pistolul la ukulele, nici papagalii strategi şi maimuţele machiavelice. Nici, mai ales, rînjetul de aur, geniul batjocoritor al lui Jack Sparrow.

Personajul lui Depp este axa trilogiei, o axis mundi nu verticală, ci orizontală, ca marea, de unde şi tangajul năstruşnic, de corabie beată cu ifose. O corabie ca a lui Rimbaud, care „a văzut uneori ceea ce oamenii au crezut că văd”. Ce ar fi de văzut la capătul lumii? Miezul de fosfor verde al nemuririi. Sau polul magnetic al mahmurelii. Acolo unde se termină totul, rămîi tu şi cu propriile persoane. În speţă, căpitanul Sparrow şi un echipaj multiplu de personalităţi. „Important e să te simţi bine tu cu tine, chiar şi în infern”, sună sfatul power-flower a lui Richards, tată-pirat.

La capătul lumii, îl găsim pe acest Johnny Depp la capătul rolurilor. Ca să fii un bun Jack Sparrow trebuie să fii întîi Cry Baby, Peter Pan, Charlie chocolatierul, Omul-Foarfece, Don Juan de Marco şi conte de Rochester. Trebuie să ştii să fii copil incurabil, alienat impecabil, libertin, ratat sofisticat, macho schizofrenic, dar mai ales adolescent himeric în deşertul existenţial Arizona. Trebuie să fii toate astea, ca să ajungi domnul şi vagabondul Jack Sparrow. Adică să nu ţii cont de nici o lege, nici măcar de legea gravitaţiei, să cutreieri lumea cu un cinism nonşalant, în căutarea nemuririi. Şi, cînd aproape ai pus mîna, cînd negociezi cu nemurirea pe masă, să laşi de la tine. S-o schimbi pe altceva, la fel de aproximativ, cum ar fi eroismul. Sau libertatea.