Antimîrlănism
Pentru că nu se simţea în largul lui în aerul festiv, Iancu i-a adăugat un miros fetid, de bălăcăreală stătută în lojă. „Doi escroci, tată şi fiu”, i-a numit el pe şeful arbitrilor şi pe „centralul” meciului. De data asta, […]
Pentru că nu se simţea în largul lui în aerul festiv, Iancu i-a adăugat un miros fetid, de bălăcăreală stătută în lojă. „Doi escroci, tată şi fiu”, i-a numit el pe şeful arbitrilor şi pe „centralul” meciului. De data asta, patronul lui Poli a mers prea departe. Nici o greşeală de arbitraj, oricît de grosieră, nu justifică un astfel de acces retoric de cea mai pură speţă golănească.
Polemică e un cuvînt uşor, de vară, pentru genul ăsta de replici. Pe lîngă campaniile antirasism şi antiviolenţă, fotbalul românesc are nevoie obligatoriu de campanii antimîrlănism. De campanii împotriva imposturii morale, legitimate financiar. Replica lui Iancu ar trebui să ne înveţe minte că discursurile şefilor din fotbal nu sînt fenomene izolate sau neutre. Dimpotrivă, au un înalt grad de iradiere asupra competiţiei. Impactul lor e major şi de neevitat.
Discursuri precum cel al lui Iancu sînt toxice pe mai multe planuri. Otrăvesc atmosfera, minţile şi discursurile din jurul meciului. Viciază spiritul competiţiei. Astfel de exprimări nu susţin o cauză, ci o moştenire grea, a prostiei extravagante şi a nulităţii importante. Chiar n-are dreptul fotbalul nostru la sărbători curate? Chiar fiecare petic de mai bine trebuie infestat cu microbul mahalalei? Trebuie murdărit pentru ca Iancu sau alţii ca el să iasă strident în evidenţă?
E clar că nu e o ieşire la nervi. Iancu nu se descarcă după necazul înfrîngerii, nu, Iancu îşi joacă rolul de demagog care apără cauza provinciei împotriva Bucureştiului. Demagog, pentru că aceste crize premeditate de fiere, departe de a onora o cauză, o terfelesc. O plasează în zona viscerală a urii de dragul urii, al invidiei de dragul invidiei, al lipsei de respect derivate direct din lipsa celor şapte ani de acasă. Demagog, pentru că atunci cînd echipa avea nevoie de protecţie, în scandalul palmaresului, Iancu s-a descurcat lamentabil, ridicîndu-şi în cap nu poalele, ci documentele.
Iancu e omul cu bani de la Poli. Bani pe care i-a investit pentru a construi nu o echipă europeană, ci o tribună suburbană, de unde să lanseze un atac la persoană după altul. La Timişoara, oamenii se bucură de fotbal. În jurul echipei există o stare de spirit salubră şi tonică. Iancu a încercat să pervertească această stare, această bucurie, s-o deturneze spre frustrare şi resentiment. A încercat să transforme publicul lui Poli în masă de manevră pentru propriile obsesii ramificate. Nu i-a ieşit. N-avea cum. Discursul lui rămîne doar o grefă neghioabă în organismul civilizat al lui Poli.
Andrei Crăciun
Maria Andrieş
Alin Buzărin
Radu Cosașu
Costin Ștucan
Oana Dușmănescu
Cristian Geambaşu
Gusti Roman
Ovidiu Ioaniţoaia
Theodor Jumătate
Radu Naum
Tudor Octavian
Cătălin Oprişan
Radu Paraschivescu
Răzvan Prepeliță
Traian Ungureanu
Andrei Vochin
Arhivă
Biografie completă
Toate articolele