Ce ne face să fim vii?

Zeiţa frumuseţii a apărut din spuma mării, cu o cutie de spaghetti în mînă, în şlapi şi trening roz, cu ochi poruncitori şi sacri de adolescentă. Aşa apare în „Venus”, filmul lui Roger Michell: zeiţă terifiantă dinaintea a doi muritori, […]

Zeiţa frumuseţii a apărut din spuma mării, cu o cutie de spaghetti în mînă, în şlapi şi trening roz, cu ochi poruncitori şi sacri de adolescentă. Aşa apare în „Venus”, filmul lui Roger Michell: zeiţă terifiantă dinaintea a doi muritori, chiar foarte muritori actori septuagenari. Între ea şi cei doi bătrîni prieteni se desenează un fel de triunghi tragi-comico-amoros, tensionat aşa cum trebuie să fie orice întîlnire dintre extreme. „Nu eram pregătit pentru cineva ca tine”, recunoaşte unul dintre ei, abia la sfîrşitul filmului, cînd tensiunea s-a consumat, inevitabilul s-a produs şi cortina s-a răsturnat peste malul mării, ca o urnă cu cenuşă

Ce ne ţine în viaţă? Ce ne face să ne simţim vii? Dorinţa, răspunde filmul lui Michell. Setea de frumuseţe. Foamea de forme. În adîncurile ei ultime, viaţa ascultă doar de porunca plăcerii. „Mi-a plăcut plăcerea”, declamă Maurice, alias Peter O’Toole, care-şi joacă propriul rol, cu un entuziasm sarcastic, cu voluptate autoironică. Nici n-avea cum să primească Oscarul, un actor care se joacă pe sine nu mai e actor.

O’Toole-Maurice e un fost zeu, fostă divinitate a scenei, debordînd de calm englezesc în faţa morţii. E o statuie dezarticulată, pînă cînd apare Venus şi resorturile dorinţei se pun din nou, dureros, în mişcare. Bătrînul îşi dă palme, se ridică şi îşi cheltuieşte ultimele forţe, ultimii bani, ultimele iluzii pentru a obţine atingerea binecuvîntată a unei puştoaice. Puştoaica seamănă cu orice altă puştoaică. Vrea să se facă model şi dă peste un „bătrîn pervers” care o ridică la rangul de Model. De prototip etern al frumuseţii feminine: Venus. Ridicarea asta nu e altceva decît mişcarea aceea de divină comedie, „ce roteşte cer şi stele”, mişcarea de rotaţie şi de revoluţie a iubirii. O iubire platonică, o, ironie a sorţii şi a impotenţei!

Filmul prezintă această revelaţie în agonie, punctată cu planuri-detaliu halucinante. Camera se fixează cînd pe faţa devastată a zeului, cînd pe carnaţia catifelată, trandafirie a zeiţei. Vedem un O’Toole-Maurice, cu şuviţa decolorată atîrnînd ca un rest de lauri, pe obrazul drapat de riduri şi luminat de un ochi albastru mineral, cu sclipiri inoxidabile. Şi o Jessie – Venus sălbatică, poruncitoare, cu irizări materne, cu dîre de rimel, negre, prevestitoare sub ochi. Bătrîneţea şi tinereţea. Mizeria fizică şi floarea vîrstei. Valsul nostalgic, dansat printre cripte de cei doi bătrîni, şi britpop-ul insolent, „Put Your Records On”.

Ce înseamnă să fii viu? Să alergi după Venus, cu un cateter bălăngănindu-se dezgustător la gleznă, dar cu o privire, privirea aceea fatală, de parcă tocmai ţi-a fost smuls un bandaj de pe inimă.