Rezistenţă

Thereau nu vrea să plece de la Steaua. Iată o ştire pe dos. Un străin care ţine cu dinţii să rămînă în România. Să nu ne umflăm în pene! Nu trăim pe-o gură de rai. Şi nici n-avem un fotbal […]

Thereau nu vrea să plece de la Steaua. Iată o ştire pe dos. Un străin care ţine cu dinţii să rămînă în România. Să nu ne umflăm în pene! Nu trăim pe-o gură de rai. Şi nici n-avem un fotbal mai tare decît italienii.

Dar dacă un francez crede de cuviinţă să stea şi să-şi facă meseria aici, înseamnă că pe undeva, există normalitate. Sau un început de normalitate. Dacă ne-am dumiri şi noi unde şi în ce constă normalitatea asta, tare bine ar fi.

Numai că noi nu vedem lucrurile ca Thereau. Nu le vedem din altă sferă, ordonată şi strabilă. Le vedem din mijlocul ploii cotidiene de meteoriţi verbali. Din centrul turbionar al furtunilor de mofturi şi mizerii.

De regulă, avem cu totul altă părere decît occidentalii despre ceea ce e important şi ce nu. De pildă, pentru Becali, importante sînt freza şi etnia unui jucător. În lumea lui Thereau, importante sînt valoarea, obiectivele, cariera. Restul e fapt divers.

Asta explică seninătatea obraznică cu care Thereau a trecut peste criticile patronului. A răspuns ca un demn reprezentant al rezistenţei franceze la balcanism. „Nu am nici un motiv să plec de la Steaua”. Şi cînd te gîndeşti că Becali tocmai găsise ‘jde mii de motive. Se pare că nu sînt destul de consistente în ochii lui Thereau. Motivul francezului de a rămîne bate toate motivele lui Gigi. Spre deosebire de noi, străinii nu se încurcă în detalii.