Strigoi

Nu-i poţi prinde. Nu ai de unde să apuci, vezi mereu prin ei. Declaraţiile lor sînt de o transparenţă uimitoare. Obrăznicia lor e fosoforescentă, seară de seară, pe sticlă. Nu sînt dovezi împotriva lor, nici legi care să-i scoată din […]

Nu-i poţi prinde. Nu ai de unde să apuci, vezi mereu prin ei. Declaraţiile lor sînt de o transparenţă uimitoare. Obrăznicia lor e fosoforescentă, seară de seară, pe sticlă. Nu sînt dovezi împotriva lor, nici legi care să-i scoată din joc.

Vezi mereu prin ei, dar Nu spre viitor, ci mereu spre trecut. Nu sînt spectre ale comunismului, ci spirite şmechere şi bişniţare, descărnate de ideologie, care ne bîntuie prezentul, fotbalul, ţara. Nu-i poţi prinde. Nu poţi decît să-i bănuieşti, să-i bănuieşti crunt şi bine.

De aproape douăzeci de ani, dormim cu strigoi şi ne trezim cu strigoi. Şi ne mirăm, la fel de palizi în fiecare dimineaţă, cu lucrurile Nu sînt la locul lor. Că, printr-un blestemat de poltergeist penal, în loc de stadioane, avem talcioc, în loc de performanţe, aroganţe, în loc de manageri, şmecheri, în loc de campionat, cooperativă (doar NU credeaţi c-a murit?), în loc de fotbal, trocuri, în loc de lege, tocmeală.

Nu-i putem prinde cu dovezi, dar le putem spune pe nume. E cea mai puternică şi mai veche metodă să alungi strigoii. Să facem liste cu şmecheri şi cu averile lor fantomatice, să le citim pe toate stadioanele, înainte de fiecare meci. Să ţină loc de imn, la jocurile „naţionalei”.

Măcar atît. Să afle şi strigoii ăştia că prin orice şi peste orice pot trece. Dar, cum avertiza şi Liiceanu în „Apel către lichele”: „Nu se poate trece aşa peste sufletele noastre bolnave. Şi pentru ele nimeni NU a gîndit încă vreo reformă”.