Bărbatul care iubea o echipă // de Denis Meraru

Arges Pitesti a obtinut miercuri seara o calificare istorica in finala campionatului national de baschet. Baietii lui George Ziguli au trecut in semifinale de Dinamo, dupa un meci tensionat, 76-75, scor general 3-1. Si pentru ca si in baschet sint fani […]

Arges Pitesti a obtinut miercuri seara o calificare istorica in finala campionatului national de baschet. Baietii lui George Ziguli au trecut in semifinale de Dinamo, dupa un meci tensionat, 76-75, scor general 3-1. Si pentru ca si in baschet sint fani infocati, nu numai in fotbal, si pentru ca si barbatii sint sensibili cind vine vorba de echipa favorita, iata mesajul unui suporter pitestean, pe nume Denis Meraru. Cititi-l, e o adevarata declaratie de dragoste in sport, care ar face invidioasa orice galerie:

Da, recunosc că o iubesc. Mult. De aproape opt ani. Am văzut-o prima oară în ziar prin 1999. Am aflat atunci că se mişcă bine şi că face multă lume fericită – deşi, paradoxal – nu e o uşuratică. Nu a trecut mult pînă ne-am şi întîlnit. Timp de vreo şapte luni, ne-am întîlnit săptămînal. Nu în parc, nu la discotecă, nu la teatru, nu la mine. Numai la ea acasă. Într-o sală. Nu eram singurul care o vedea. Mai veneau vreo 1500 de oameni cu mine. Era un fel de relaţie amoroasă colectivă. Prin aprilie 2000, m-a făcut să trăiesc un fel de orgasm triplu, cu toate că m-am uitat la ea şi am aplaudat-o în timp ce aveam o brunetă în poală. M-a făcut să cred în minuni. M-a făcut să lupt, să nu renunţ nici măcar atunci cînd totul pare pierdut. Nici măcar atunci cînd sînt în genunchi. Nici măcar atunci cînd lacrimile dau raite pe la ochi. Deşi nu i-am adus nici o floare, ea mi-a oferit în schimb multe bucurii în acea primăvară.

Din toamna lui 2000, relaţia noastră s-a cam răcit. Şi asta nu pentru că nu aş mai fi ţinut la ea sau că nu aş mai fi văzut-o. Pur şi simplu nu mai era ea. Arăta bine, se mişca bine, dar nu mai avea aceeaşi poftă de viaţă şi de succese. Mă înşelase fără să iasă cu altul. Încet-încet, ne-am văzut tot mai rar. Am crezut că ne-am despărţit. Definitiv. Undeva, în subconştient, tot o mai iubeam.

De vreo două luni, am început să ne revedem. S-a schimbat total la faţă, dar şi-a păstrat acelaşi suflet frumos. A început să mă facă iar fericit. În general sîmbăta. Dă din picioare şi din mîini al naibii de bine. Nu mă atinge, dar o simt. Ce interesant, nu sînt singurul care o simte. Sute de oameni o iubesc, o aplaudă, o încurajează. Arată din ce în ce mai bine. În primăvara asta, şi-a dat gata toate rivalele din ţară. Iar miercuri searaă, fără să fie deloc romantică, ci doar puternică şi miraculoasă, fără să stăm împreună la lumina lumînărilor, mi-a adus o bucurie mare cît inima ei. M-a făcut să o ador iar. Într-o oră şi jumătate, am trecut prin toate stările. Am crezut că o pierd, că o bate una de-i sar capacele. Era în genunchi, mai avea un pic şi cădea lată. S-a ridicat din pumni, din palme, din şuturi şi – cînd părea că mai are doar cinci secunde de trăit primăvara asta – i-a dat una adversarei de a trimis-o înapoi la Bucureşti. M-a făcut să explodez de fericire.

Vreţi să ştiţi pe cine iubesc aşa de mult? O cheamă… B.C.A. Piteşti. E o ECHIPĂ superbă. De baschet. A ajuns în finala campionatului naţional. După 7 ani. A făcut numai minuni anul ăsta. Dacă, vreodată, credeţi că speranţa a murit, vă dau pe încredere nişte oameni care vă schimbă părerea imediat: Ziguli, Şufariu, Căprărescu, Helcioiu, Bubanja, Tadic, Hatcher, Liviu Dumitru, Hasslet, Troyn, Al. Ziguli, Runceanu, Neguţ şi Drăguş. A, şi încă ceva : în curînd au întîlnire cu una Asesoft, o ştiţi cu siguranţă din vedere. Iubirea continuă. E fără sfîrşit.