Să ne facem iluzii!

Hai să ne facem iluzii! Ce-avem de pierdut? O calificare? Sîntem obişnuiţi! Un meci? Meciuri sînt destule. Pe „De Kuip” n-a fost un măcel cu repetiţie, după cel din 2005. Avem motive să sperăm! Dacă pînă la acest meci ne […]

Hai să ne facem iluzii! Ce-avem de pierdut? O calificare? Sîntem obişnuiţi! Un meci? Meciuri sînt destule. Pe „De Kuip” n-a fost un măcel cu repetiţie, după cel din 2005. Avem motive să sperăm! Dacă pînă la acest meci ne agăţam de amicalul cu Spania, acum putem să ne agăţăm de lupta de la egal la egal cu batavii.

De cînd n-am mai numărat minutele la un meci al „naţionalei”? De cînd n-am mai stat atît cu ochii pe ceas, încrucişînd degetele cînd adversarii asaltau careul nostru? În meciul cu Olanda, să recunoaştem, numărătoarea a început o dată cu fluierul de start. Primul minut fără gol, al doilea minut, a, avem lovitură liberă, bate Contra, cap Goian, apropo, cu cine jucăm? A, cu Olanda. Mutu pentru Marica, şut, apără Stekelenburg. O dată cu minutele, incredibil, am început să numărăm ocaziile. Ocaziile „tricolorilor”, da, da!

Olanda e o echipă mare, poate prea mare şi prea rasată ca să facă spectacol în preliminarii. Îşi păstrează rafinamentele asasine pentru turneele finale. N-au forţat, nu ne-au executat imediat după imn. Au pîndit ca nişte feline blazate. Au aşteptat ca „prada” să facă pasul greşit. Apoi au hărţuit-o, au faultat-o, au presat-o, au intimidat-o.

Sub acoperişul răsucit spre tribune, rezonant de pe „De Kuip”, tensiunea era aproape materială, ca un foşnet de inimi, de braţe şi steaguri. Împietrite, claviculele celor doi antrenori vibrau din cînd în cînd de ordine. Şi atît. Restul era ciocnire şi vuiet. Un meci dur, de angajament fizic. Ai noştri nu s-au topit pe final, nu s-au tăiat după primele atacuri olandeze. Au coborît şi au urcat în careu ca un puls năvalnic, încăpăţînat.

Hai să ne facem iluzii! A fost un meci decisiv pentru speranţele noastre! Acum avem de ce ne agăţa. Am văzut desenîndu-se pe gazonul acela ros ca o pătură veche, de bazar sentimental, o altfel de „naţională”. O „naţională” de care am putea fi mîndri. O echipă care ştie ce vrea şi vrea să arate ce poate. Mai unită, mai disciplinată. Mai concentrată.

Hai să ne închipuim că Mutu a ajuns liderul constant, energic, de care are nevoie „naţionala”. Care coordonează mai mult şi face mai puţine piruete. Să ni-l imaginăm pe Codrea maturizîndu-se frumos. Pe Marica devenind samuraiul necruţător cu poarta. Pe Lobonţ îmbătrînind fioros, ca un pirat din Caraibe. Pe Goian înălţîndu-se ca un catarg descîntat de furtuni. Să ne imaginăm un basm cu Euro 2008. Avem dreptul, după atîtea coşmaruri.