Cei vii
Timp de doi ani, Ghioane a fost ţintuit de memoria colectivă pe un pat de spital. Imaginea lui în echipament de joc s-a şters fulgerător după operaţia din Portugalia. I-a luat locul alt chip, mai alb decît cearşaful tras pînă […]
Timp de doi ani, Ghioane a fost ţintuit de memoria colectivă pe un pat de spital. Imaginea lui în echipament de joc s-a şters fulgerător după operaţia din Portugalia. I-a luat locul alt chip, mai alb decît cearşaful tras pînă la bărbie, cu ochi în care mijeşte boala. Chipul contractat de dureri fără chip. Chipul întors către perete şi spre el însuşi, refuzîndu-se într-un spasm demn fotografiei, lumii şi vieţii aşa cum o ştim. Sau cum credem că o ştim.
Chipul acesta a emoţionat la vremea respectivă. După care a fost uitat, nu înainte de a fi izolat şi condamnat, după toate legile simţului comun. „E dus”, s-a spus atunci, şi dus fără întoarcere l-au crezut toţi.
Ghioane şi-a traversat infernul aşa cum se traversează neapărat orice infern: singur. Hăituit protector de salve de compătimire, dinspre prietenii din ţară, dinspre Surkis, tătucul de la Dinamo Kiev. Şi cam atît. Nu ştim prin ce a trecut, nu ştim cu ce s-a luptat, dar trebuie să fi fost o luptă grozavă. Pe lîngă ea, dopajul lui Mutu pare floare la ureche, iar nasul lui Chivu – un moft estetic. Căderea lui Ghioane a fost mai adîncă. Mult mai adîncă.
În cele din urmă, bolnavul s-a ridicat, la fel de abrupt precum se prăbuşise. A intrat pe teren, a înscris, a fost aplaudat şi a dat declaraţii după meci, de parcă nimic nu s-a întîmplat. „Şi-a regăsit forţa”, au comentat ziarele ucrainene. Dar revenirea lui nu e atît o demonstraţie de forţă, cît o demonstraţie de viaţă. O demonstraţie care nu doar emoţionează, ci sfidează de-a dreptul memoria colectivă. Iar răspunsul la sfidare e un soi de murmur jenat: cine ar fi crezut că-şi revine? Poate nici el însuşi.
Revenirea ne obligă să-i mutăm chipul de pe patul de spital pe fundalul colorat al tribunelor. Să-l recuperăm dintre cei pierduţi pe drum şi să-l numărăm printre cei care luptă. Şi mai mult de-atît: această întoarcere din tenebre e dovada supremă că lupta are rost, chiar dacă e mereu inegală, nedreaptă, nesfîrşită.
Nu ştim dacă Tibi a cîştigat sau nu, ştim doar că rămîne în joc. Şi asta e cel mai important. Şi în viaţă, şi în fotbal.
Andrei Crăciun
Maria Andrieş
Alin Buzărin
Radu Cosașu
Costin Ștucan
Oana Dușmănescu
Cristian Geambaşu
Gusti Roman
Ovidiu Ioaniţoaia
Theodor Jumătate
Radu Naum
Tudor Octavian
Cătălin Oprişan
Radu Paraschivescu
Răzvan Prepeliță
Traian Ungureanu
Andrei Vochin
Arhivă
Biografie completă
Toate articolele