Să-ţi joci viaţa de parc-ar fi a ta

Regizorul francez Olivier Dahan ştie cum să spună o poveste. Ştie să spună povestea de dincolo de poveste şi să facă din biogafia lui Edith Piaf altceva decît o cronologie melodramatică. „La vie en rose”, filmul care a ţinut afişul […]

Regizorul francez Olivier Dahan ştie cum să spună o poveste. Ştie să spună povestea de dincolo de poveste şi să facă din biogafia lui Edith Piaf altceva decît o cronologie melodramatică. „La vie en rose”, filmul care a ţinut afişul Berlinalei, povesteşte viaţa celebrei cîntăreţe aşa cum a fost ea, dar urmărind o ordine a emoţiei, nu a timpului. Regizorul se joacă cu planurile temporale, aşa cum se joacă artista cu viaţa ei.

„Trebuie să mă joc şi eu cu ceva”, răspunde Piaf a lui Dahan. Care îşi joacă viaţa pînă la capăt. Oriunde ar purta-o ea, pe străzi, la bordel, la circ, apoi iar pe străzi, apoi pe scenă, în cabarete, la Olympia, în America, înspăimîntată, îndrăgostită, bolnavă, răpitoare, slabă şi puternică în acelaşi timp, suferindă şi radioasă, în mizerie,ca şi în glorie, copilul nimănui şi zeiţa tuturor.

Actriţa Marion Cotillard, titulara rolului principal, nu există. Nu există decît Piaf, chipul ei ca o mască vie, cu ochii mari, rotunzi, de copil, cu gura protuberantă, roşie, de clovn, cu mîinile neştiutoare ca nişte aripi ataşate la o marionetă. Şi marioneta începe să cînte, „micuţa flacără”, cum o numeşte un personaj, începe să ardă şi arde pînă la capăt. Se aprinde brusc, într-o mahala, după o scatoalcă paternă, care a declanşat o Marseilleză cîntată limpede, triumfal, fără sughiţuri.

„La mome” Piaf, micuţa Piaf. Se simte atît de mică, încît se roagă „micului Iisus”. O măruntă pasăre cu voce mare, atît de mare, încît aproape o striveşte. Se izbeşte de lume cu fervoarea inocentă a Giuliettei Massina în „La Strada”. Cînd corpul cedează sub izbituri, are grijă să-i „închidă gura cu injecţii”. O strivesc beţiile, accidentele, boala, turneele, singurătatea. „Prea multe excese”, spune Piaf, care, spre disperarea anturajului, nu regretă nici un exces. Că viaţa nu e în roz, că nu are decît crîmpeie de fericire, o ştie toată lumea, nu mai trebuie spus. Altceva vrea să spună Dahan cu filmul lui construit ca un bulgăre de zăpadă emoţională. Rozul, cît este, trebuit trăit din toate puterile. Trebuie trăit excesiv. Oricare ar fi consecinţele.