Odaia cu poveşti vişinii

text: Maria Andrieş foto: Cristi Preda

Am fost să vedem Muzeul Rapidului de Crăciun. „L-am gătit frumos, am pus beculeţe”, zice domnul Gheorghe Scurtu, proprietarul. A pus, într-adevăr. Şirul de cupe minuscule de pe şifonier e dublat de un şir […]

text: Maria Andrieş
foto: Cristi Preda

Am fost să vedem Muzeul Rapidului de Crăciun. „L-am gătit frumos, am pus beculeţe”, zice domnul Gheorghe Scurtu, proprietarul. A pus, într-adevăr. Şirul de cupe minuscule de pe şifonier e dublat de un şir de lumini colorate. Trenuleţe peste tot, cu feţe de jucători lipite pe ferestrele vagoanelor. Chipul lui Greavu zîmbeşte de la clasa întîi. Peste trenuleţe, beteală. Cu tot sclipiciul festiv, vişiniul rămîne la putere. Perdele alb-vişinii, cuvertură vişinie, mileu brodat vişiniu peste aparatul video.

De la infinitul mare al stadioanelor la infinitul mic al unei camere, inima de suporter bate la fel. Muzeul lui Scurtu e un concentrat de pasiune. Încape cu totul într-o cameră. În funcţie de vizitatori, se poate extinde la sufragerie. Pentru orice eventualitate, toaletele sînt şi ele branduite cu pozele unor politicieni rapidişti. Ideea cu muzeul i-a dat-o un prieten. „Am vrut ca uitîndu-mă pe pereţi să nu văd cai verzi, ci întreaga mea viaţă, împletită cu cea a Rapidului”. Are dosare cu toţi anii echipei giuleştene. Are şi un dosar cu George Copos. „E un Trahanache, Copos ăsta”.

Trei metri pătraţi de istorie
Domnul Scurtu are 75 de ani, părul lins, fruntea largă, cu ochi albaştri, alungiţi spre tîmple, ca la asiatici. „Sînt jumătate moldovean, jumătate găgăuz, după mamă”. Omul ăsta e o adevărată o colecţie de povestiri. Cum a dat mîna cu Nixon, apoi cu Brejnev. Sau cum l-a transferat pe Olăroiu de la Steaua la Şoimii IMUC. A lucrat în comerţ exterior. S-a ocupat de fotbalul de întreprindere.

A fost şi secretar la Rapid. După ce s-a retras, în ’95, s-a apucat de muzeu. Şi de scris o carte: „Viaţa ca o flacără vişinie”. Acum a ajuns pe la anii ’80. Cînd apare? A, nu, nu s-a gîndit cînd apare. O scoate din raft, un dosar voluminos, cu pagini învelite în folii de plastic. S-o poată citi cît mai mulţi, să nu se strice. Textul i-l bate cineva la calculator, el lipeşte pozele pe pagini. Scrie la ea în fiecare zi, pentru că asta îl fereşte de bolile bătrîneţii. „Scrisul e bun pentru degete, ca gimnastică. E  bun pentru memorie”.

„Doar Rapidul te cheamă / şi poet ca să fii”
Gazda ne face tacticos turul muzeului. Ne învîrtim într-un labirint din hîrtie de ziar. Mobilele sînt acoperite cu decupaje mai vechi sau mai noi, uneori pagini întregi, lipte unele lîngă altele. Articole despre Rapid. Titluri de-o şchioapă cu Rapid. Cristi, fotoreporterul, se caţără pe scaune, să prindă unghiul bun. Casetofonul derulează o înregistrare cu versuri despre Rapid. Recitate pe fond muzical de proprietar. A scris peste 600 de poezii despre Rapid. „Unele pagini nici nu le pot citi. Îmi dau lacrimile”.

Carmen, prima iubire
Proprietarul muzeului a fost cîndva patronul unei echipe de nasturi. Echipa se numea Carmen şi acum se află într-o cutie de carton: butoni de palton, pe post de jucători. Mingea e un năsturaş de cămaşă, catapultat de jucătorii-nasturi. Fotbalul cu nasturi se afla la mare modă printre puşti în anul 1948. Exista şi campionat, şi revistă de fotbal cu nasturi.  Cînd s-a desfiinţat Carmen, domnul Scurtu a avut de ales între Ciocanul (Dinamo), Armata (Steaua) şi Locomotiva (Rapid). A ales-o pe ultima. „Noi, puştii de atunci, eram regalişti”. Aşa a devenit domnul Scurtu rapidist.

Ţeava şi antrenorul
Muzeul are ritualurile lui. „Acum fumăm”, spune gazda şi-mi întinde o scrumieră. „Ce scrie pe ea?” Sînt iniţialele lui Emeric Vogl, fostul mare antrenor din Grant. Fiul tehnicianului, Ernest, are o fabrică de pompe în Austria. El i-a trimis scrumiera asta, în formă de secţiune printr-o pompă. Cît fumăm, îmi arată caietul de observaţii al lui Vogl, scris citeţ, cu cerneală albastră.

După ce fumăm, ne uităm. Are 70 de ore de înregistrări cu Rapid, meciuri, premieri. „Nu vă speriaţi, nu pun tot”. Ne arată un jurnal de ştiri din ’67, cu giuleşteni luînd titlul. Continuăm turul muzeului, adică mutăm scaunele la fereastră. Cel mai ochios exponat e Cupa Basarabiei, ’41-42, aurie, cu un mic portret al Regelui Mihai în vîrf. „Oferită de ziarul Universul spre cinstirea celor care luptă împotriva hidrei bolşevice”. Dedicaţia asta, de pe soclu, i-a dat de furcă cenzurii, explică domnul Scurtu.

De ce a făcut muzeul, pînă la urmă? Simplu. „Din egoism şi frică de singurătate”.

VEZI GALERIA FOTO PE GSP.RO