Raport către lichele

Morţii Revoluţiei ne-au dat libertatea, ca să scuipe pe ea cei care au pupat mîna dictaturii. Morţii Revoluţiei au căzut cînd s-a deschis focul şi s-au închis porţile bisericii ca să putem pune icoane în şcoli. Morţii Revoluţiei ne- au […]

Morţii Revoluţiei ne-au dat libertatea, ca să scuipe pe ea cei care au pupat mîna dictaturii. Morţii Revoluţiei au căzut cînd s-a deschis focul şi s-au închis porţile bisericii ca să putem pune icoane în şcoli. Morţii Revoluţiei ne- au dat demnitatea ca să fim pălmuiţi de un clovn turbat, în forul democraţiei. Acei morţi sînt singurul adevăr de care am avut parte în ultimii 17 ani. Sacrificiul lor ne-a scos din puşcăriile gîndirii, ca să nimerim în puşcăriile minţii lui Vadim. În coşmarele cu foşti miliţieni, securişti, utecişti, prim- secretari, activişti, poeţi de curte, într-un cuvînt, lichele.

În anii ’90, Liiceanu i-a îndemnat să tacă. Să aibă minima decenţă să stea deoparte. Dar ei au avut ticăloşia să iasă în faţă, să ne fluiere morţii şi să ne rîdă-n nas. Tînjesc după ziduri şi lagăre! Ruşine lor! Ruşine comuniştilor, ruşine celor care-i apără şi regretă! Vadim, Iliescu şi cei asemeni lor ar trebui puşi să şteargă cu fruntea sîngele de pe treptele catedralei din Timişoara. Spre deosebire de ei, sîngele acela nu dispare.