O sărbătoare recentă
Maria Andrieş despre sentimentul urii de ţară
Asta e ţara. Grăsimea de sub unghiile oligarhilor. Molozul din creiere, telecomandat. La orice oră. Asta e ţara şi ăsta-i fotbalul. Cu tătucii, profeţii şi sticleţii lui care îmbătrînesc urît sau înfloresc searbăd […]
Maria Andrieş despre sentimentul urii de ţară
Asta e ţara. Grăsimea de sub unghiile oligarhilor. Molozul din creiere, telecomandat. La orice oră. Asta e ţara şi ăsta-i fotbalul. Cu tătucii, profeţii şi sticleţii lui care îmbătrînesc urît sau înfloresc searbăd în cotloane de cinci stele. Cu memoria penibilă a cooperativei, cu memoria fragilă a primăverilor europene.
Ţara fără ţărani, dar cu mutanţi urbani. Ţară întoarsă pe dos, cu pleava atîrnînd la suprafaţă, în chip de spuma societăţii. Ţara cu elite falsificate grosolan. Cu personalităţi manufacturate de trusturi, care prăşesc pe scena publică ca într-un lan de porumb. Marionete nătîngi şi lacome de stimă, cu profunzimi de rumeguş, dornice să joace teatru de trei parale pe butoaiele televiziunilor. False valori cu false crezuri.
Asta e ţara. Ăsta e fotbalul. Cu dubla lui faţă, de lepră şi de copil, mutră mizeră şi muncită, soioasă şi frumoasă. Cluburi cu obraz occidental şi stadioane scorojite, teatre sărăcăcioase ale puterii, adăposturi sordide pentru un pic de altceva. Ruină şi rugină care probească falimentul sportului românesc ca sistem. Fabricile de medalii, ghetourile gloriei au lăsat locul unei birocraţii sterile, care toacă mărunt fonduri de la buget. Fotbalul nu mai e motiv de mîndrie naţională, ci de orgoliu individual. Ţara e echipa cu care ţii. O ţară de suporteri.
Ziua Naţională? O sărbătoare recentă. Am avut atîtea. Am putea avea atîtea altele. După România personală, de care vorbeşte Octavian Paler, o sărbătoare naţională personală. Data unei calificări, a unei morţi, a unui botez cu bucurie, a unei revolte, a unei înfrîngeri. Data unei speranţe.
Asta e ţara care ne stă în gît. Ca un nod neghiob şi sărat. Sau ca un urlet ghemuit. Ţara de care sîntem legaţi strîns, ca ocnaşul de ghiulea. România personală, ombilicală şi patriarhală. România fotbalistă, naţionalistă, globalistă. Ţara în care oamenii rămîn nu din patriotism, ci dintr-un soi de ură neputincioasă. Căci ura înseamnă şi ea o formă de ataşament.
De aceea avem nevoie de performanţe în sport, de parade coclite, de spoieli festive, din cînd în cînd, de gimnaste pe podium, de echipe în Europa, de motive de exaltare ipocrită. Încercăm să mascăm această ură care ne apasă. Ne e ruşine să recunoaştem. Ne e ruşine s-o spunem. Dar asta e.
Ne urîm ţara! Urîm această invenţie găunoasă, decorticată harnic de termitele analiste. Urîm ţara asta, care tremură de nerăbdare să se topească în furnalul european. Să primească de-a gata un sistem de valori, în loc să-şi caute unul. Să-şi delege pentru totdeauna responsabilitatea de a avea un trecut, o istorie, un destin. Un sens.
Andrei Crăciun
Maria Andrieş
Alin Buzărin
Radu Cosașu
Costin Ștucan
Oana Dușmănescu
Cristian Geambaşu
Gusti Roman
Ovidiu Ioaniţoaia
Theodor Jumătate
Radu Naum
Tudor Octavian
Cătălin Oprişan
Radu Paraschivescu
Răzvan Prepeliță
Traian Ungureanu
Andrei Vochin
Arhivă
Biografie completă
Toate articolele