Să mori din dragoste de Televiziune

Dacă aveţi chef să vedeţi militari în şosete, să ascultaţi Lambada în tancuri, să palmaţi „Castele” şi să discutaţi despre carne şi blugi la liber, nu rataţi „Hîrtia va fi albastră”.

Filmul lui Radu Muntean e cu multă noapte şi […]

Dacă aveţi chef să vedeţi militari în şosete, să ascultaţi Lambada în tancuri, să palmaţi „Castele” şi să discutaţi despre carne şi blugi la liber, nu rataţi „Hîrtia va fi albastră”.

Filmul lui Radu Muntean e cu multă noapte şi multe uniforme. Un film în negru şi kaki, străbătut de o singură pată colorată: fîşul unui copil-soldat, căruia i se năzăreşte să lupte pentru libertate şi să apere televiziunea. Revoluţie, a fost sau n-a fost, dar sigur au fost de-alde Gavroche. Şi ăsta e singurul lucru care contează, pînă la urmă.

Restul e confuzie, apa e otrăvită, „armata e cu noi”, teroriştii sînt peste tot şi nicăieri, murăturile nu sînt de încredere, ţiganii sînt arabi infiltraţi, „fără violenţă”, Ion Iliescu tînăr, ecrane alb-negru, iar Alain Delon pozează nostalgic pe uşa frigiderului din celula de criză.

„Am avut şi noi momentele noastre”, remarcă filosofic „tovarăşul lent” Neagu, pe la începutul filmului. Aşa e, am avut şi noi, românii, momentele noastre, dar pe cel din decembrie ’89 l-am ratat. Am pierdut parola istoriei şi, o dată cu ea, identitatea, valorile, şansa eroică de a rămîne vii.