Mic tratat de furie

Ce se întîmplă la Rapid? E obişnuita criză de început de sezon sau obişnuita criză de început, de mijloc şi de sfîrşit de sezon?

Cauza nu trebuie căutată în ce s-a schimbat la club, ci în ceea ce nu s-a […]

Ce se întîmplă la Rapid? E obişnuita criză de început de sezon sau obişnuita criză de început, de mijloc şi de sfîrşit de sezon?

Cauza nu trebuie căutată în ce s-a schimbat la club, ci în ceea ce nu s-a schimbat. Nu s-a schimbat stilul conducerii de a-şi plăti poliţele prin comunicate, în loc să plătească primele. Nu s-a schimbat atitudinea suferindă a lui Copos faţă de echipă. Fiecare succes vişiniu îl doare adînc în conturi pe şeful din Giuleşti şi asta nu-i poate lăsa indiferenţi pe jucători. Dimpotrivă, îi mişcă. Îi mişcă azi, îi mişcă mîine, pînă se trezesc mişcîndu-se spre altă echipă.

Nu s-a schimbat antrenorul, dar asta nu schimbă prea multe. Chiar dacă Răzvan Lucescu şi-ar fi dorit-o, punînd condiţii revoluţionare ca să rămînă. Condiţiile lui au trecut ca rapidul prin halta Copos. Sigur că patronul giuleştenilor nu era atît de fraier încît să nu promită. Dar, cînd Copos îţi oferă marea cu sarea, e clar că nu primeşti decît sarea. Şi aia, sub formă de praf pe rană.

Nu s-a schimbat regimul medieval de salarizare, nici stilul sclavagist de motivare. Nu s-a schimbat tradiţia transferurilor cu cîntec şi, de la o anumită sumă în sus, cu strigături. Griffiths a ajuns în ultimul moment, Moldovan s-a întors în momentul de după ultimul moment, Karamian era pe picior de fugă. Mazilu încă nu se ştie dacă vine. Lipseşte un lider în teren şi asta va dura pînă la revenirea lui Măldărăşanu. De unde şi întîrzierile în închegarea grupului, în deprinderea relaţiilor de joc.

Echipa nu s-a schimbat prea mult, dar şi-a schimbat atitudinea, constată Răzvan Lucescu. Jucătorii lui nu mai au umilinţa de altă dată, nu se mai dăruie pe teren, nu mai pun osul. Sau îl pun, dar nu unde trebuie, ci în tibiile adversarilor. Există furie, furie veche, cronică, în sînul echipei, furie care trebuie deversată într-un fel sau altul, pînă nu otrăveşte totul în calea ei. Furia e ca o jucărie cu arc, crezi că o stăpîneşti, dar te pocneşte în faţă, te sperie mai întîi pe tine, nu pe cei din jur. Rapidiştii s-au jucat periculos cu propria furie la Petroşani, în Supercupă, apoi la Sarajevo. Ar fi un gest matur să se oprească. Să lase jucăria deoparte.

Furia se menţine pentru că se menţin cauzele. Criticile superioare şi instabilitatea emanate de la oficială o alimentează inconştient. Nu evenimentele din această vară i-au afectat pe rapidişti, ci adevărul demonstrat de aceste evenimente. Echipa îndură o stare de asediu prelungită la nesfîrşit. E singură în campionat, în Cupa UEFA, singură împotriva tuturor, a tuturor acţionarilor principali, în primul rînd. Şi nu poate face nimic decît să se revolte pe apucate. E greu să duci războaie de cucerire, cînd eşti implicat într-o luptă de rezistenţă chiar la tine acasă. E greu să pui osul, cînd cei care ar trebui să te sprijine îţi pun piedică.

„Să învăţăm din nou să ne dăruim pe teren”, spune Lucescu. De fapt, nu asta au uitat rapidiştii, au uitat sau au fost împinşi să uite de ce s-au dăruit pînă acum. La primul meci în Giuleşti, faţă în faţă cu suporterii, sigur îşi vor aduce aminte.

„În momentul de faţă, lucrurile nu merg bine la echipă şi trebuie să acceptăm realitatea”
Răzvan Lucescu