Când nu te vede nimeni

Acum un an lăcrimam toţi de fericire. Acum plâng doar ele

Nu e nimic popular, nimic cu vino-ncoace. Nu merge nimeni ca Florinel, ca un boss al boşilor, nu mai merge nimeni pe apă. Ştiţi, din când în când vine din Cosmos ca o lumină mare. Rămânem cu gurile căscate, privind în sus. Apoi se stinge şi plecăm fiecare la treburile noastre. Şi trece o vreme, trec nişte vremuri. Habar n-avem cât. Şi iar vine. Şi dacă nu vine, nu vine. Capul în pământ, nasul în ghidon.

Acum un an ne umflaserăm ca nişte broaşte, gata să plesnim de fericire. După o sumă colosală de ani barca de 8+1 a fetelor României cucerea aurul mondial. Le-am văzut mai apoi de aproape. Au ceva din Panait Istrati, din sarea pământului, sunt roade ale muncii veşnice care începe pentru unii de când se nasc şi se termină când mor, e mereu acolo şi când iubesc, şi când jelesc. Munca asta le dă o frumuseţe aparte. Nu, nu e frumuseţea de plastic, rectificată la cuţit, pe care o vedem tot mai des. Nu e frumuseţea mată a epidermei, e cea interioară, plină de viaţă şi durere.

Acum a fost durere. La Plovdiv, campioanele mondiale au vâslit în gol, au alunecat greu între sfertul şi jumătatea cursei de parcă apa curgea împotriva lor. Americancele, bătute anul trecut, şi-au umflat muşchii şi au defilat. Pentru ale noastre nimic nu a mers. Locul 5 egal neant. Din fericire pentru ele, fereastra de vizibilitate tocmai s-a închis, chit că oricum nu le-a văzut mai nimeni. Dacă n-au câştigat, au plâns în privat. Se vor întoarce în „mină”. „Numai în sufletul lor să nu fii”, a oftat Geanina Beleagă, proaspăt re-campionă mondială la doi vâsle categoria uşoară. Bucuria ei s-a dus în acele minute pe apa Sâmbetei. Canotajul e o lume mică. Ratarea cuiva e ca un deces în familie pe acelaşi etaj în Drumul Taberei.

„Lucrăm cu materialul clientului”, a spus antrenorul Mircea Roman, solid ca o statuie, pe care într-o zi el chiar o va avea, la statui nu ne bate nimeni. Materialul României, căreia nu îi pasă de sport. Aici urlă Hagi şi urlă mut toţi aceşti oameni care şi-au greşit profesia sau poate ţara. E despre regim. Că n-au ţinut regim, cum i-a îndemnat prealuminata mini-stresă a sportului cu zâmbetul acela rătăcit de elev faţă cu o ecuaţie neidentificată. Sau că trec prin acest regim al nepăsării, autoanihilant. Oamenii sportului poartă tricoul ţării aşa cum poartă unii T-shirt cu Messi.

Tu îl iubeşti, el nu te cunoaşte.