Naturalizări şi naţionalizări
Dezbaterea e vie: cu sau fără străini la naţională? În sine, ăsta e un oximoron. Dacă eşti străin, cum să faci parte din reprezentativa altei ţări?! Ei, uite că se poate! Se poate la alţii, se poate la casele mari. Să n-avem şi noi, vorba lui Farfuridi, faliţii noştri?
Avem o aplecare veche pentru a lua de bun tot ce vine din afară, de-a valma, semn al stimei deosebite pe care ne-o purtăm. Mai nou, „afacerea Bizonul” a explodat după o banală afirmaţie a selecţionerului. Da, l-ar vrea naturalizat şi convocat. Hagi a sărit în sus. Dar copilul meu, Drăguş? Despre el de ce nu vorbiţi? De ce să „naţionalizăm” când avem ce ne trebuie în ogradă? – cam aşa a sunat, sau a tunat, inconturnabilul număr 10. Lasă că se vorbise despre Drăguş, de bine. Discuţia rămâne. Chiar dacă, excedat de toată tevatura, şeful tricolorilor a părut că dă înapoi în cazul Gnohere, într-o lună francezul ar putea deveni român şi hai la meci! Făcutul repede, pac, pac! Formula magică a nereuşitei eterne.
Naturalizarea nu e o crimă. Istoria lumii e făcută din mase enorme de imigranţi care ajung să fertilizeze cu o nouă dragoste solul lor de adopţie. America, Australia s-au făcut aşa. Continente. Şi milioane de români „joacă” în naţionalele economice ale Italiei şi Spaniei. Venind la fotbal, mari reprezentative, oricât fotbal ar produce, au naturalizat când au avut nevoie. Ca să nu mai vorbim despre Elveţia, ţară neutră a cărei echipă e ca un terminal de aeroport. De aici, lumea se împarte. Unii zic că dacă nu te-ai născut pe un pământ, nu ar trebui să îl reprezinţi. Alţii, dimpotrivă, că scopul justifică orice altoire. Şi îl dau exemplu pe Diego Costa, brazilianul din atacul Furiei Roja. Exemplul suprem? Depinde ce vezi când te uiţi la el.
Costa a jucat în Spania şapte ani înainte de a ajunge la Chelsea şi a se reîntoarce la Atleti. E un om care a făcut istorie în peninsulă. A stat imersat în acea cultură şi nimeni nu se mai gândeşte la Brazilia când vorbeşte despre el. Cazul Costa ne spune că adevărul nu stă în extreme. Înţelept e să nu accepţi pe oricine, dar nici să închizi cu şapte lacăte uşa naţionalei. Un străin ca Eric, care ar fi jucat cu lacrimi în ochi la un moment dat pentru România, e mai justificat sub tricolor decât Radu Ştefan care nu ştie cum să mai scape de corurile antice implorându-l să recalce pe glia strămoşească.
Să trăieşti ani aici, să vorbeşti limba, să te pasionezi de această ţară, să te simţi acasă sunt minime cerinţe ale unui postulant străin la echipa cea mai de preţ. E cazul Bizonului? Evident că nu. Dar nu e un „nu” definitiv. Depinde de el. Va vrea să simtă româneşte, să vorbească limba (allons, Eddy, c’est pas possible de ne pas parler le Roumain apres plus de 3 ans ici!)? Nu e de ajuns să îmbraci un tricou galben o zi. Trebuie să câştigi cursa inimilor.
Hagi a vorbit, greşit, despre „naţionalizări”. Dar pe departe are dreptate. Ca să nu mai ajungem să dorim pe oricine din orice zare ne-ar lua ochii, trebuie re-naţionalizat fotbalul românesc. Trebuie pus să producă. „Deşteaptă-te, române!” nu e doar un imn necunoscut pentru mulţi dincolo de a doua strofă. E un vast program, vorba generalului. Nu, nu Iordănescu…